Cu Trident în mânã, volumul lui Ion Covaci, am avut o primã curiozitate: cine este autorul? M-au ajutat Ana Blandiana, prin câteva rânduri de pe coperta a patra şi prefaţa lui Gheorghe Grigurcu, ambii vechi prieteni ai scriitorului. Citind despre debutul atât de întârziat am înţeles cã versul sãu "nedatat" este bine cizelat de îndelungata experienţã de traducãtor, pânã la forma sa de astãzi. În Marile jocuri, parte rezervatã propriei creaţii, I. Covaci scrie o poezie de un lirism bine dozat şi într-o formulã pe drept numitã "pre-şaizecistã" (de Gh. Grigurcu). În acelaşi timp se mai poate identifica o pastã omogenã de simbolism şi expresionism autohton, bine absorbitã de "jocurile mari" ale cuvântului.
Citite prin anii '50 -'60, poeziile trebuie cã se detaşau net de creaţiile vremii, ştrangulate de presiunile extraesteticului. Citite astãzi, în faţa unei generaţii pretenţioase şi educate în şcoala lui N. Stãnescu, M. Sorescu, M. Cãrtãrescu etc., mai gãsesc totuşi o anume putere de seducţie. Unele poezii pot convinge şi aceastã generaţie: Ca într-un ascensor zãnatic, Amintirile, Umbra, N-am sã te iert, Desen în lut, E trupul tãu, Pasãrea, Rond de noapte. "Noaptea, strãzile se fac neasemuite femei/ adormite pe pieptul oraşului./ O, numai o femeie sãrutatã în somn/ se poate întinde voluptos ca o stradã/ pãrãsitã, numai o femeie poate fi atât de pustie."(Rond de noapte)
De la eul liric expansiv profund ludic din Marile jocuri, registrul se schimbã în Alter ego şi ne întâmpinã o poezie dominatã pe alocuri de o nostalgie necenzuratã, de o perspectivã a depãrtãrii, cu un diez bine articulat al atmosferei nocturne - prezentã în mai bine de jumãtate din numãrul poeziilor. Ignor înţelepciunea (Konstantin Balmot), Poetul (Marina ţvetaeva) sau Cuvintele, Babicã, Ca într-un ascensor zãnatic (Ion Covaci), iatã câteva poezii care pot caracteriza viz
