Alături de imaginile filmate în timpul tragicelor confruntări din decembrie 1989, scena din 1996 cu Emil Constantinescu în Piaţa Universităţii savurîndu-şi radios victoria în alegerile prezidenţiale şi anunţînd că a sosit momentul ca guvernanţii să fie cei care se sacrifică, face parte din acea categorie de evenimente istorice care poartă în ele semnele miracolului. Puţini ar fi fost în România cei care nu ar fi rîs cu poftă dacă, în 15 decembrie 1989, cineva le-ar fi spus că pînă la Crăciun, soţii Ceauşescu vor fi fost morţi, iar Dincă, Postelnicu & comp. vor fi luat drumul închisorii. La fel, în 1996, nici măcar cei mai înfocaţi suporteri ai CDR, judecînd cu luciditate, nu ar fi dat mari şanse charismei relative a profesorului de geologie Emil Constantinescu de a se impune în disputa cu experimentatul activist PCR Ion Iliescu şi, mai ales, în cea cu grupul de interese al cărui exponent era acesta.

Izbînda lui Emil Constantinescu şi a forţelor democratice (CDR, PD, UDMR) la alegerile din 1996 a constituit o şansă nesperată pentru apropierea rapidă a României de standardele democraţiilor consolidate. O şansă irosită cu seninătate, pe mîna incompetenţei, a vanităţilor gratuite, a orgoliilor ieftine şi a spiritului excesiv de boem sau, după caz, rapace, al noii clase conducătoare. Eşecul guvernării 1996-2000 a fost unul pe măsura imenselor speranţe iniţiale. Emil Constantinescu a părăsit scena politică pe uşa din dos, iar PNŢCD, principalul partid de guvernămînt nu a mai intrat în parlament după alegerile din anul 2000. Cum s-a ajuns la această situaţie? Fiecare dintre noi are deja un răspuns la această întrebare, obţinut pe cale intuitivă. Apariţia simultană a două cărţi datorate lui Radu Vasile şi Răsvan Popescu, oameni aflaţi la vremea respectivă în primele rînduri ale puterii (Radu Vasile a fost prim-ministru între 1998 şi 1999, iar Răsvan Popes