S-a discutat mult şi adesea abuziv pe marginea Legii pentru folosirea limbii române în locuri, relaţii şi instituţii publice propusã de dl George Pruteanu. Bãnuiala mea este cã nu toţi opinenţii au şi citit-o. De unde, anumite exagerãri. Aceasta nu înseamnã cã legea e acceptabilã şi necesarã. Dupã pãrerea mea, ea este inacceptabilã teoretic şi inutilã practic. Introduce, pe de o parte, ideea de protecţionism care vine în contradicţie cu însãşi evoluţia limbii. O limbã nu se protejeazã prin lege, ci se cultivã prin şcoalã şi prin alte mijloace. În orice caz, felul cum proceda pe vremuri Academia Francezã cu limba francezã nu mai este posibil în epoca actualã, în care schimburile, informaţia şi prefacerile lingvistice sînt incomparabil mai mari şi mai rapide. Un ministru al Culturii din Franţa a reuşit recent sã se facã ridicol interzicînd sã se spunã şi sã scrie fax, pe care l-a înlocuit cu télé-copie. Pe de altã parte, aplicarea legii va ridica dificultãţi insurmontabile. Iatã: chiar titlul ei creeazã una dintre aceste dificultãţi: legea ar fi putut, cel mult, sã prevadã norme de folosire a limbii române de cãtre persoane şi în cadrul unor activitãţi sau instituţii publice; e greşit sã se vorbeascã de locuri publice, fiindcã şi strada, de exemplu, e un asemenea loc şi nu e o bunã idee sã încercãm sã reglementãm vorbirea strãzii şi e complet nerealist sã stipulezi printr-un prim articol general cã, fie şi numai cei care vorbesc şi scriu în interes public, trebuie sã fie corecţi şi clari, şi sã aibã proprietatea termenilor, "conform normelor academice în vigoare".

Obiecţia principalã care poate fi adusã iniţiativei d-lui Pruteanu este cã ignorã faptul cã, exceptînd ortografia şi punctuaţia, în celelalte domenii ale limbii tot ce putem încerca este sã recomandãm, nicidecum sã legiferãm. Corectitudinea ţine în limbã de normã, nu de legalitate. Al. Gra