În viaţa oricãrui teatru, ca şi în viaţa fenomenului în general sau a omului, pur şi simplu, existã suişuri şi coborîşuri, stagnãri, întunecãri, momente faste sau (şi) nefaste. Nici Teatrul din Oradea nu a fãcut excepţie de la aceastã regulã nescrisã. Aici au montat Radu Penciulescu, Marietta Sadova, Valeriu Moisescu, Ion Cojar, Sorana Coroamã Stanca, Sanda Manu, aici şi-a pus bazele solide ale carierei actorul Mircea Constantinescu, aici au lucrat Alexandru Colpaci, Alexandru Darie, Victor Ioan Frunzã, Tompa Gabor, Alexandru Tocilescu, aici s-au întîmplat multe lucruri frumoase, care au încercat sã sustragã cotidianul din plictis şi derizoriu. Dacã rãsfoim cu aplecare şi cu rãbdare impresionantul document, "perspectiva monograficã" realizatã de cîţiva inimoşi şi pasionaţi colegi (Dumitru Chirilã, Mircea Morariu, Lucian Drimba, Stelian Vasilescu, coordonaţi de Elisabeta Pop), observãm ce ţinutã avea repertoriul, ce nume de regizori şi de actori poposeau sau se opreau pentru totdeauna la Oradea. Sînt patru sute şi ceva de pagini, strînse cu migalã, care te plimbã prin istoria acestui teatru, care te lasã sã descoperi singur obişnuitul şi extraordinarul, te lasã sã faci de bunãvoie aprecieri, favorabile sau critice, sã vezi teatrul ca un posibil centru al universului oraşului sãu.

În ultimii ani, ca şi prin alte pãrţi, aici s-au arãtat ceaţã şi neguri, s-au abãtut neînţelegerile şi au dispãrut armonia şi atmosfera creaţiei. Un soi de degradare şi-a lãsat amprenta pe spectacole, pe minunata salã - bijuterie a teatrului, pe spiritul trupei, încercat şi ostenit de alte mãcinãri şi orgolii decît cele de pe scenã. Pe la începutul lunii octombrie 2002, minunata Vetuţa Popa, fostul secretar literar de pînã în 1995, pensionar activ care vede şi mãnîncã în continuare teatru pe pîine, m-a invitat la premiera lui Mihai Mãniuţiu cu Intrusa de Maurice Maeterlinck