Al doilea volum de versuri al lui Mircea Mãluţ (nãscut în 1963, la Beclean) este o inteligentã construcţie a unui crepuscul universal. Acesta pogoarã mai întîi asupra unui enigmatic imperiu, stigmatizat de-o decadenţã ce ne-ar putea orienta gîndul cãtre Imperiul roman, dar şi de-o intemporalitate în care ne putem regãsi şi noi, desluşind în tabloul sãu întunecat prezentul şi - de ce nu? - viitorul erei contemporane, aşa cum pare a se configura: "cu asedii prelungi mã întîmpinã viitorul" (o durere cu degetele-nfipte în ziua de mîine). Socotindu-se pesemne unul din "cronicarii retraşi pe ascuns", un "chiriaş al dedesubtului", poetul face figura unui subversiv sui generis, a unui "clandestin" metafizic, ce, dîndu-şi seama cã "acum nu se mai pot scrie epopei", declarã şoptit: "în tainã fie spus noi exersãm la/ apocalipse" (tocmai acum). Sã intervinã aci şi reflexul condiţionat al experienţei dramatice la care ne-a supus Imperiul Rãului, cel totalitar? E aproape sigur cã pîrghiile conştiinţei barzilor apocaliptici ai literelor noastre postbelice, de la Ion Caraion şi A. E. Baconsky la Ioan Alexandru şi Dan Damaschin, sînt puse în mişcare (fie şi într-una involuntarã, decelabilã în mod obiectiv, în transluciditatea psihiei) de trauma produsã de flagelul în chestiune. Ca şi în culegerea sa precedentã, Mircea Mãluţ se aratã obsedat de margine. E marginea impusã prin halucinantul dirijism orwellian, o limitare crunt artificialã a condiţiei umane, menitã a o agrava pe cea intrinsecã. Marginea, în acest sens malefic, e vicleanã şi vorace, provocatoare de dezechilibruri: "ştiu cã de mult marginile mã aşteaptã flãmînde/ şi fac obositoare şi complicate calcule/ pentru fãrîmitura de echilibru" (o durere cu degetele-nfipte în ziua de mîine). O purtãtoare de veşti funeste: "tot mai triste veşti/ de la marginile imperiului/ tot mai tîrziu şi tot mai triste/ veşti de la marginea