DANIEL CRISTEA-ENACHE: Stimate domnule Cristian Tudor Popescu, sunteţi, în literatura şi jurnalistica noastrã, una dintre vocile afirmate puternic dupã Revoluţia din decembrie 89. Eraţi şi înainte implicat în creaţia şi în cenaclurile de literaturã (de la cele S.F. şi pânã la "Junimea" lui Ovid. S. Crohmãlniceanu) - totuşi, uitându-ne în urmã la acea perioadã, ea pare a fi, în cazul Dvs., una de underground. E corectã aceastã percepţie? Ce a însemnat Revoluţia din 89 pentru Dvs., ca om şi ca scriitor? Ce s-a câştigat şi ce s-a pierdut, o datã cu ea?

CRISTIAN TUDOR POPESCU: Cred cã termenul cel mai potrivit ar fi underskies. Erau vaste cerurile acelor nopţi petrecute în poienile patriei, cerurile sub care ne citeam texte unii altora, visând în gura mare, tineri şi liberi ca gâzele în luminã. Ştii foarte bine, Daniel, ce înseamnã sã scrii de unul singur. Pentru mine a fost şi rãmâne un efort chinuitor, cu rare satisfacţii de câteva clipe. Atunci, în anii 80, am trãit experienţa unicã şi irepetabilã a scrisului împreunã. Şi nici mãcar scris - o poveste. Unul rostea o frazã, altul cinci, unul schimba un cuvânt, altul anula tot şi propunea altceva, dupã vreun ceas-douã, se închega în aer Povestea, care nu trãia decât o searã. Eu mã potriveam cel mai bine cu Dan. În vreme ce prietenele noastre dormeau, mai mult sau mai puţin satisfãcute, noi doi ne adunam în întuneric la fereastrã, desluşindu-ne feţele când trãgeam din ţigarã, şi povesteam în şoaptã. Eu aveam schelete de idei, lucioase şi reci! Dan gãsea întotdeauna continuarea, le îmbrãca în carne, le coafa, le punea sã vorbeascã. Pe urmã, ne apucam amândoi sã le tundem, le vivisecţionam, fãceam transplanturi. Culmea relaţiei între douã fiinţe omeneşti este sã facã împreunã o lume pe care sã n-o ştie decât ele. E mai mult decât a face un copil. În lumile noastre, Dan şi cu mine eram în tot - când el era