Recentele cărţi de "memorii" ale titanilor Convenţiei Democrate, Emil Constantinescu şi Vasile Radu, invocă rolul nefast al serviciilor secrete în viaţa publică românească. Ex-preşedintele şi-a imortalizat eşecul rostind celebra frază "Am fost învins de Securitate" iar fostul premier vorbeşte, sibilinic, despre omnipotenţa "Structurilor". E aproape sigur că au amândoi dreptate. Se ridică, însă, întrebarea: au făcut ei ceva pentru a elimina - sau măcar pentru a diminua - efectele nefericitei instituţii ieşită din pulpana marelui Feliks de la Moscova? N-aş prea crede. Până la momentul mineriadei din ianuarie 1999, dl. Vasile dădea impresia că trăieşte într-o Arcadie cu un singur locuitor, adulat de gloata extaziată ce psalmodia imnuri de slavă noului salvator al economiei, industriei şi agriculturii.

Dacă în cazul d-lui Radu Vasile e vorba de-o supradimensionată şi, prin urmare, comică încredere în sine (asta a ştiut, asta a făcut), cu dl. Constantinescu lucrurile stau ceva mai complicat. El, şi nimeni altcineva, l-a menţinut în fruntea SRI şapte luni după preluarea puterii pe Virgil Măgureanu, salvatorul Securităţii, omul care încă ne datorează explicaţii pentru momentele sângeroase din primii ani post-decembrişti. în tot acest interval, fidelii lui Iliescu n-au făcut decât să-şi consolideze poziţiile, văzând că nu e nici o diferenţă între vechiul şi noul Vodă.

Când, în fine, după sute de atenţionări, somaţii, ameninţări din partea societăţii civile, după ridicări din sprânceană ale democraţiilor occidentale şi isterizări ale presei dl. Constantinescu s-a despărţit de Măgureanu, rezultatul a fost de-un amatorism incredibil: a numit la conducerea seriviciilor secrete pe Costin Georgescu şi Mircea Gheordunescu, doi oameni de paie a căror personalitate făcea o neloială concurenţă culorii gri. Nu merg atât de departe încât să suspectez -