Povestirea lui Mark Twain despre bancnota de un milion de lire o ştie toatã lumea. E o realizare literarã mediocrã (cum e şi filmul cãruia i-a stat la bazã), dar ca pildã, ca parabolã, ne-ar putea pune pe gînduri. Nu întotdeauna mori, precum regele Midas, dacã ai norocul de a da peste o comoarã. Dimpotrivã. Banii pot aduce fericirea. Important e sã ştii cum sã converteşti comoara. Gîndirea pozitivã a americanilor cere un scenariu conform cãruia acela cãruia îi cade în mînã un tezaur sã-şi mobilizeze, dintr-o datã, toate energiile posibile şi sã punã în mişcare un microunivers întreg, astfel încît sã pãstreze neatins talantul şi sã îl şi sporeascã în mod spectaculos. Pentru ca basmul sã fie complet, dupã ce îşi construieşte - într-o zi, cît alţii într-un an -, jumãtatea de împãrãţie de rigoare, cavalerul o cucereşte, de soţie, şi pe Portia, fata (vitregã) a împãratului modern. Astfel, cavalerul înceteazã de a fi rãtãcitor. La sfîrşitul povestirii, se va aşeza, prosper, la casa lui, întruchipînd supremul ideal burghez.

Totuşi, lucrurile nu stau chiar aşa prozaic. Fiindcã Portia e doar fata vitregã a împãratului. Ceea ce nu înseamnã, cred cã împãratul e neapãrat malefic - chiar dacã pe fratele sãu aflãm, în final, cã îl cheamã Abel. Înseamnã cã Portia nu este numai un obiect al cãutãrii; cã ea cucereşte în aceeaşi mãsurã în care se lasã cuceritã. Şi cã înrudirea-i minimã - şi mai mult convenţionalã - cu împãratul are o funcţie care genereazã, cu intenţie, paradoxuri. Desigur, mai întîi, e vorba de o adecvare la scenariul de basm. Fãt-Frumos nu s-ar putea însura cu altcineva decît Ileana Cosînzeana, iar aceasta trebuie sã fie fatã de împãrat. Dar nu cred cã e o întîmplare faptul cã Portia poartã numele celei mai inteligente dintre eroinele lui Shakespeare. Aceea care studiazã, inventeazã teste complicate în simplitatea lor, salveazã viaţa unui om, onoa