în doi paşi timizi Trebuie să stai o vreme despărţit de televizor, pentru ca într-adevăr să realizezi ce gaură mare, neagră, absorbantă şi greu de astupat e acest medium. Şi trebuie să stai o vreme despărţit de televizor şi în imediata apropiere a unor proiecţii de filme mute (precum cele de la Giornate del Cinema Muto din Sacile, Italia - şapte zile de imagini şi nici măcar o vorbuliţă), pentru ca într-adevăr să realizezi cît de zgomotos e televizorul. Dar apoi trebuie să te întorci şi să-ţi înfrunţi destinul. Cu o săptămînă înainte, descopeream lirismul unui film elveţian din 1925, La vocation d'André Carel - experienţă tămăduitoare la care au contribuit vederi ale lacului Léman, nenumărate imagini cu pînze de catarg ce se întind, se strîng şi iar se întind, un pian şi sforăitul spectatorilor pasionaţi de filme mute, dar biruiţi de cele elveţiene. Pentru ca apoi să mă întorc acasă, să deschid televizorul şi să nimeresc în Babilonia. Pe bune, cineva ar fi trebuit să mă avertizeze: eu credeam că e un reality-show oarecare - o modalitate la fel de bună ca oricare alta de a mă întoarce la harababura gălăgioasă a vieţii mele de telespectator, după o săptămînă de linişte. Dar n-a fost aşa: a fost pedeapsa pentru săptămîna de linişte. Cînd am deschis televizorul (pe Antena 1), prezentatoarea, Augusta Dumitraşcu, încuraja un văduv să aleagă una din trei peţitoare, văduve şi ele, şi încerca să le încaiere pe femei: destul de grotesc pînă aici, dar mai văzusem. "Mi-am pierdut soţul acum patru ani", s-a prezentat una din cele trei. Şi-atunci, dinspre public s-a auzit sunetul la care au început să-mi clănţăne dinţii: un "oooooh" slobozit în cor, consternat, compătimitor, dar atît de lipsit de convingere, atît de îndelung repetat, atît de sictirit, încît pînă şi Augusta, înainte de a trece mai departe, a asigurat-o la repezeală pe văduvă că "ne pare rău, pe bune că ne pa