Sînt aici. I-am văzut. Eu îi pot bunghi. Chiar acum este unul la aeroportul Dallas-Ft. Worth, un bărbat mărunţel, între două vîrste, cu ţăcălie. Îşi roteşte lăcomos ochii peste mulţime, cercetînd cabinele telefonice, porţile de acces şi pereţii. Mai ales pereţii. Pricăjitul vede ceva. Ochii îi scînteiază. Face cîţiva paşi hotărîţi, apoi, dintr-un salt, ajunge la locul faptei. Se aşează pe vine, rînjeşte şi îşi deschide geanta pe care o poartă pe umăr. Din geantă se iţeşte ombilicul lui de vampir. Îl cuplează. Se prăvăleşte în genunchi în faţa genţii, din care scoate: 1) laptopul, 2) telefonul celular. Le porneşte. Încep să străluce. Ţăcălie închide ochii. Linişte! Vampirul se hrăneşte. Nu rămîne singur pentru prea mult timp. O tînără elegantă, cu părul ca aluna, se apropie de el. Salută scurt, cu o aplecare a capului, apoi se prăvale lîngă colegul său cu ţăcălie şi îşi scoate din geantă propriul ombilic vampiresc. Îl cuplează sub celălalt. Apoi se aşează, într-o perfectă poziţie de lotus, şi scoate din geantă laptopul, mobilul, căştile şi organizer-ul. Gata cu această staţie de alimentare. Nu sînt decît două ieşiri. Alţi vampiri rătăcesc prin preajmă, deznădăjduiţi. Au ajuns prea tîrziu. Mai sînt şi din aceia care-şi umplu bateriile la aeroportul Dallas-Ft.Worth, dar aceştia sînt rari. Uneori, vampirii bat aeroportul în lung şi în lat pînă găsesc un loc de alimentare. Ştiu asta. Sînt unul dintre ei. La aeroportul internaţional din Portland, un vampir cam nesimţit foloseşte amîndouă gurile pentru

tot felul de instrumente. Priveşte un DVD pe monitor, cu ochii închişi, cu fluidele traversîndu-i trupul, nepăsător la lumea din jur. Îl blestem, dar mă duc mai departe. În sfîrşit, găsesc o priză, sub o sculptură cu aspect ameninţător, reprezentînd ceva vag aeronautic. Mă năpustesc asupra ei, cablul biciuieşte aerul, mă cuplez. Verific strălucirea blîndă pe ec