Să răspunzi la întrebarea Ce este Europa Centrală? se dovedea a fi un travaliu suficient de dificil chiar şi atunci cînd ştiam (ori măcar bănuiam) răspunsul la ea. E cu atît mai greu de răspuns acum, cu cît, nu un răspuns, ci nici măcar o aproximare convenabilă nu pare să mai fie suficientă unui efort legitimator. Într-un sens, precizarea unui răspuns la întrebarea enunţată mai sus este echivalentă cu a desemna care este identitatea entităţii numite prin sintagma de "Europă Centrală". Altfel spus, în măsura în care, orice raportare culturală (fie ea minimală) la un subiect presupune actul (sau, în cazurile exemplare, arta) de a da formă, de a inventa şi de a construi concepte, să răspunzi la întrebarea despre specificul Europei Centrale (dacă, şi în ce condiţii mai există acesta) presupune enumerarea formelor sub care există acest concept şi a conţinuturilor care, eventual, îl "umplu". Numai că, dacă acest travaliu de definire (oricum dificil) presupune, în mod necesar, luarea în discuţie a unui alt termen foarte problematic (acela al identităţii), şi chiar îl presupune, a defini ceva obligă, înainte de toate, a preciza modul (şi strategia) în interiorul căruia operezi respectiva definire. Aşa încît, înainte de a ne întreba ce este Europa Centrală, ar fi, poate, mai nimerit să ne întrebăm ce este identitatea. Identitatea este, în orice caz, un termen dificil. Mergînd în sensul celor spuse de unul dintre cei mai aplicaţi şi, totodată, cei mai subtili teoreticieni ai acestei aspre probleme (logice, filosofice, sociologice), Leon Wieseltier, vom consemna, într-un inventar minimal că: 1) identitatea este un basm, o poveste, un mit întemeietor şi mobilizator; 2) impulsul prim pe care îl reclamă obsesiile identitare este acela de a izola, măcar în sensul în care, a preciza ce este ceva înseamnă a "gîndi prin reacţie la altceva/altcineva; 3) din punctul de vedere al