Ascultînd zilele trecute, la Sofia, pe Larry vorbind despre "morlacchismo" în secolul XVIII, cu tot imaginarul occidental luxuriant şi ambivalent revărsat asupra acestor nomazi (într-o variantă dalmată, Othello era pastor morlac...), pe Ulf amintindu-ne de polaritatea simbolică munte-cîmpie, la fel de ambivalentă şi ea, pe Ludmila povestind despre imaginarul etno-culinar al unor doamne victoriene oripilate de mîncatul "excesiv", "dezordonat" şi "sălbatec" al acestor populaţii turcite, am realizat încă o dată că ceea ce aveau să devină Balcanii şi balcanismul de-abia în jurul războaielor balcanice şi a primului război mondial nu este străin de un imaginar occidental mult mai bătrîn. Această geografie simbolică a Balcanilor pare a fi ancorată astfel în două coordonate definitorii ale unei geografii simbolice definitorie modernităţii europene în general şi anume ceea ce s-ar putea numi dubla raţionalizare a naturii (în exteriorul) şi a corpului (în interiorul) lui homo modernus. Pe de o parte, delimitarea şi definirea oraşului împotriva naturii încojurătoare şi domesticirea naturii interioare în parcuri şi grădini generează proiecţii recurente ale unor "spaţii ale culturii" ca opuse unor "spaţii ale naturii", (încă) ne-civilizate, sălbatice şi astfel ameninţătoare. Imaginarul occidental al pădurii, de la Sherwood la "trans-silvania", este doar o expresie a acestei dimensiuni. Pe de altă parte, "spiritul" opus "corpului" este o construcţie îndelungată şi militantă a civilizaţiei occidentale, distinctă - chiar dacă influenţată - de opoziţia religioasă suflet-corp: socializarea corpului are altă menire şi alte mijloace decît purificarea corpului. Parte a naturii el însuşi, corpul a fost obiectul unui lung proces de domesticire raţională, care a refulat corpul "real" în favoarea unei prezenţe sociale bine temperate. Omul «civilizat» devine o fiinţă «dezîncarnată». As