Încheiam săptămîna trecută spunînd că relaxarea criteriilor de apreciere a existenţei/maturităţii unei democraţii sub influenţe de ordin militar-strategic sau commercial mi se pare a fi una din cauzele apariţiei deficitului de democraţie - fenomen pe care îl înţeleg ca pe o boală a democraţiei liberale, de tip occidental. Lărgirea cercului democraţiilor - principiul fundamental al politicii externe a administraţiei Clinton, dar, în fapt, o preocupare permanentă a oricărei administraţii americane de cîteva decenii încoace - are preţul ei în ceea ce priveşte calitatea democraţiei. Tot mai multe democraţii, produse pe bandă rulantă, înseamnă democraţie de tot mai multe feluri. Astăzi, poţi socoti că o ţară în care se discriminează evident pe criterii etnice este o democraţie numai pentru că aşa se justifică o anumită politică. Astăzi, poţi socoti că un regim care urmăreşte ziariştii sau care e susţinut financiar de traficanţi de droguri sau care arestează în plină stradă opozanţii politici este un regim democratic, numai pentru că aşa se poate legitima o acţiune militară, de pildă. Toate astea înseamnă, în realitate, că standardul fundamental de civilizaţie occidentală s-a diluat pînă aproape de dispariţie. În locul său, a apărut un limbaj fără relevanţă cognitivă, dar dulce-adormitor pentru diplomaţiile tot mai imbecilizate ale lumii noastre. Un limbaj în care, de fapt, nu crede nimeni. Şi, în ultimă instanţă, un limbaj care demonetizează şi descarcă de orice măreţie cuvîntul "democraţie". Folosirea generoasă a cuvîntului "democraţie" produce nu doar un deficit de semnificaţie (cuvîntul înseamnă tot mai multe lucruri sfîrşind prin a fi vag), ci naşte şi un deficit de democraţie în planul realităţii politice. E un caz tipic în care folosirea neglijentă şi iresponsabilă a unui cuvînt dă naştere unei realităţi confuze. Cu cîteva săptămîni în urmă, adresîndu-se în c