Într-o societate în care foarte mulţi indivizi sănătoşi nu-şi găsesc de lucru şi nu au aproape nici o soluţie pentru un trai fără lipsuri, pare greu de închipuit că se mai gîndeşte cineva la soluţii pentru cei cu afecţiuni psihice. Iar după toate statisticile, numărul acestora creşte îngrijorător, cu aproape 30% în deceniul trecut. Dacă luăm doar exemplul schizofrenicilor, în 1990 erau înregistraţi 29 de mii, iar în 2000 numărul lor depăşea 43 de mii. Şi ce poate face în România un om cu acest diagnostic? Îşi poate pierde o serie de drepturi, iar şansele de angajare devin practic inexistente. Nu i se mai pot da răspunderi, nu trebuie pus la activităţi stresante, nici la munci grele fizic. Capacitatea de efort intelectual scade. Ofertele adecvate pentru un asemenea om sînt extrem de rare. De cele mai multe ori, familia nu are mijloace să-l susţină, ba chiar poate să-l abandoneze ori pur şi simplu să nu-i înţeleagă boala (nu puţine sînt cazurile în care rudele se înstăpînesc peste domiciliul şi bunurile bolnavului, pe care-l abandonează într-un spital). În loc să fie susţinut şi protejat, individul suferind este exclus. Nu numai din pricina mentalităţilor înguste, ci şi din cauza sărăciei şi incapacităţii sistemului economic de a genera o diversificare a activităţilor. Excluderea socială dublează autoizolarea specifică bolii, în foarte multe cazuri. Cei cu mania persecuţiei sînt alimentaţi cu argumente reale. Ba chiar încep să aibă dreptate. Iar acţiunile prin care bolnavii mintali sînt ajutaţi, par cu totul neobişnuite. Cu alte cuvinte, grija pentru nebuni poate părea, la rîndu-i, nebunie. Lucruri normale într-o societate modernă par ciudate şi inutile într-una tradiţională. Iar datele indică faptul că în România

ameninţările la adresa sănătăţii mintale sînt mai mari decît media europeană. Afectată de bolile mintale este în special populaţia tînără. Şi la