Una din cele mai importante cărţi ale vieţii mele a fost (la sfîrşitul adolescenţei) "Insula pinguinilor" de Anatole France, la care azi, dracu' ştie de ce, nu mă mai uit - de deştept ce m-am făcut?, de adult ce-am devenit?, de serios cum mă vreau? - dar uite ce se-ntîmplă pe o altă "insulă a pinguinilor imperiali", pe care azi o studiază echipe de savanţi deştepţi, adulţi şi serioşi, care or fi citit şi ei cartea lui Anatole France. Pinguinii imperiali sînt tot palmipede, ca pinguinii neimperiali, păsări de cîte un metru înălţime, în greutate de 20-40 de kilograme, cu aripi prea scurte pentru a zbura, trăind în Antarctica, în colonii care numără pînă la 300.000 suflete. De prin '52, biologii au rămas perplecşi urmărind mecanismele de reproducere şi vieţuire ale acestor păsări. Cuplurile se formează prin aprilie, în vara antarctică, să zicem, şi ouăle lor apar prin mai. Masculul ia oul între ghearele sale şi se aşază pe el, acoperindu-l cu o cută specială a pielii sale ventrale. Femela pleacă la 200-300 kilometri de colonie, spre marea neîngheţată şi bărbatul rămîne pe blocul de gheaţă, încălzind şi păzind oul, fără hrană, căci în Antarctica doar marea conţine elemente nutritive. Pinguinul imperial va posti - rîzi? - pînă în iulie, abia mişcîndu-se, pe un frig crescînd, căci se lasă iarna, pe un vînt tot mai nebun. Cînd temperatura scade sub -10 grade, masculii aceştia se vor îngrămădi unii în alţii, mergînd aşa, încet-încet, pe gheaţă, fiecare vîrîndu-şi capul între capetele celorlalţi, cîte 9 pe metru pătrat, ocrotind ouăle, încălzindu-se unii pe alţii, înaintînd ca o amibă, zic unii, ca o falangă romană, zic alţii, cîte 100 de metri în 24 de ore. Dacă ar sta pe loc - ar îngheţa, dar nici de gheaţă nu se pot lipsi, ea e singura suprafaţă pe care pot vieţui şi, mai ales, apăra oul. Mişcarea lentă le economiseşte energiile. Rîzi? Ei pierd cam 115 grame pe zi,