* Într-un interviu apărut la sfîrşitul săptămînii trecute într-un cotidian central, dl Neagu Djuvara spune: "Actuala noastră clasă politică nu trăieşte sincer democratizarea şi trecerea către formele apusene, ci îi sînt impuse". Diagnosticul pe care respectatul istoric îl pune este, deci, acela de ipocrizie. Clasa noastră politică e ipocrită. Dl Djuvara nu e singurul şi nici primul care vede acest lucru, dar vocea sa este mult mai ascultată pentru că prestigiul său este fără pată, iar observaţiile sale sînt mult mai pertinente pentru că nimeni nu pune la îndoială competenţa domniei-sale. Cu alte cuvinte, politicienii noştri mimează contre-coeur democraţia pentru că presiunile venite din afară îi obligă să facă asta. Aici, nu mimetismul e problema. Aşa s-a întîmplat de fiecare dată cînd România a făcut un salt civilizaţional: şi la jumătatea secolului al XIX-lea şi imediat după primul război mondial, am mimat pentru ca apoi să vedem că realitatea unei noi Românii s-a născut din această repetiţie, inţial neîntemeiată, a "ritualurilor" democraţiilor vestice. Prelungind cunoscuta teză maioresciană, Eugen Lovinescu scria undeva despre efectele benefice ale exersării "formelor fără fond" (i.e. instituţii şi proceduri occidentale care apar în România fără să existe o reală nevoie, fără ca realitatea socio-politică să fi ajuns la acel nivel de evoluţie încît aceste proceduri şi instituţii să apară, natural, drept necesare) pentru că, prin exersare constantă şi, aş spune, încăpăţînată, "forma produce fondul". Un filozof uşor cinic ar spune că, mimind modele occidentale deşi nu resimte în profunzime nevoia acestora, România sare din "imperiul necesităţii în cel al libertăţii". Se poate specula infinit. Însă problema pe care o pune dl Djuvara nu are nimic de-a face cu filozofia istoriei sau cu profunzimile abisale ale "destinului românesc". E, pur şi simplu, o problemă d