Spectacolul "O noapte furtunoasă" de I. L. Caragiale, regizat de Felix Alexa la Teatrul Naţional din Bucureşti, începe cu o adevărată "lovitură de teatru". Reflectoarele sînt îndreptate spre sală, astfel încît noi, spectatorii, ne vedem oglindiţi în paravanul semitransparent din fundalul scenei. Mircea Rusu, un Jupîn Dumitrache foarte coleric, îndreaptă acuzator degetul spre imaginea noastră reflectată, spunîndu-ne, cu dispreţ, cine sîntem, de fapt: nişte "papugii", nişte "amărîţi de amploaiaţi", care trăim precar, din "scîrţa-scîrţa pe hîrtie". Tîlcul este că spectacolul a fost conceput anume pentru noi, aceştia, neprinşi în "daraveli", avînd răgaz pentru teatru - doar nu ne-a rămas nimic de pierdut decît timpul -, pentru noi, care am văzut nenumărate "nopţi" şi care ne-am pierdut demult virginitatea privirii. Venind încă o dată, am primit ce-am meritat şi am simţit ce am sperat. Am primit o oglindă şi am încercat o emoţie proaspătă. Felix Alexa s-a apropiat de piesă cu interesul medicului pentru o femeie goală: acela de a deduce cum funcţionează pe dinăuntru. Pentru aceasta, n-a secţionat-o, ci a radiografiat-o, descifrîndu-i mecanismul dramatic interior. Nu s-a atins de text, dar a şters din context şi a adăugat paratext. A eliminat pitorescul local, a scos acţiunea din ambientul social iniţial, fără a o transpune în cel actual, a preferat să pună surdină aluziilor politice decît să le aducă la zi. În felul acesta, structura dramatică pură devine vizibilă, cu eleganţa nudă a unei teoreme. Regăsim, cu oarecare surprindere, dar şi cu încîntare, în spatele comediei de moravuri, formele şi caracterele stilizate ale commediei dell'arte. Vedem, în spectacol, nu întruchipări ale păturilor sociale, nu lumea in nuce, ci două cupluri de îndrăgostiţi, un duo bărbătesc contrastant, de un comic savuros şi un al cincilea personaj, care face ca totul să se învîrtă mai re