La un an de la dispariţia sa, Zigu Ornea îmi este mai aproape ca niciodată - o scriu cu liniştea celui care a mers lîngă el, multă vreme, de acasă, din Titulescu, pînă la Fundaţie, pîş-pîş, pe Banu Manta, tăind prin parcul Kiseleff pînă la Statuia Aviatorilor unde aşteptam cuminţi, ca doi şcolari bătrîni, atenţi la trecerea străzii, să se pună verde la semafor; oprindu-ne din cînd în cînd şi iar făcînd cîţiva paşi - ca doi logicieni dintr-un ştetl - puneam vast ţara şi lumea la cale, istoria şi literatura, bolile şi spaimele, scriindu-ne de fapt articolele, eu în gînd, el pe faţă; fraze întregi din ce-mi spunea le găseam în articolele sale. A peripatetiza cu Zigu însemna a lucra la idee, la replică, la cuvînt. Zigu muncea tot timpul. De cînd s-a prăpădit nu mai merg pe drumul acela, nu mai cumpăr ziare de lîngă Poştă - acolo făceam o haltă, cumpăram România literară, el mă ruga s-o deschid ca să vadă de la prima oră (pînă se ducea, la prînz, la redacţie) "ce i-a publicat Nicolae" din stocul pe care-l lăsa pentru următoarele 3-4 săptămîni. Aveam un personaj care ne însoţea permanent şi bonom, descins dintr-o amintire a nu ştiu cui, a mea sau a lui: un pianist, de mult decedat, care venea la Capşa anunţînd, cam de două ori pe lună, că Platon scrie din ce în ce mai bine, că Rousseau e din ce în ce mai clar, că "Mizantropul" sună din ce în ce mai angoasant; îl numisem domnul Barometru şi hotărîsem cu Zigu că dacă i se va da, în sfîrşit, directoratul Institutului de Posteritate Literară, să pună în hol, pe un soclu, un barometru, explicînd doar celor care merită ce înseamnă asta. Acum, la un an de cînd nu mai urcăm împreună scările Fundaţiei şi ale României literare, Zigu Ornea scrie tot mai bine, gîndeşte tot mai clar, diagnostichează tot mai senin şi corect, cu atît mai dramatic. El sună ca un clasic sever, incoruptibil la naivităţile speranţei, tenace în acele c