Ascult în sala Guibaal a Akademiei Schloss Solitude de aici din Stuttgart pe prietenul Carl cum cîntă ceva straniu: sintaxă şi sincopă, ritm şi sintaxă, mînuieşte "Klarinette in A", apoi "Bassklarinette", apoi "Kontrabassklarinette", "Stimme", "Basstromel" întinde tăcerile, gîfîie în muştiucul instrumentului, tace, apoi deodată ţiuie, se vaietă. Sintaxă, îmi zic, şi bat din picior, totul este sintaxă şi ritm pe lumea asta, muzica, proza, tabloul, amorul. Tot ce ţine, într-un fel sau altul, de artă. Sintaxa. Ritmul. Într-un fel Peter Iljitsch Tschaikowsky cu Barcarola, cu Romanze, altfel prietenul Carl Rossman care tocmai interpretează "Aaron Cassidys Stück metallic dust" pe care l-a interpretat "am 8. Oktober diesen Jahres in London". Ne întîlnim în staţia de bus de lîngă gară, amicul nostru Carl pare tot timpul că este încălzit, că stă într-o cameră supraîncălzită din cauza sintaxei, a ritmului, a temperamentului, de aceea este tuns scurt, zero aproape. Este frig, jumătatea lui octombrie, printre pasagerii rari din staţie Carl îşi aşază pe peron cutia cu Kontrabassklarinette, îşi pune rucsacul alături, îşi dă jos puloverul în ceaţa rece a amiezii, nu-l mai întreb dacă nu-i este frig că nu-i este frig. Mă uit la el şi mă gîndesc cum anume ar putea fi proza asemenea: adică ritm şi sintaxă, sintaxă şi ritm, apoi cum ar putea ea fi un amestec care să o scoată din ale sale, cum ar putea ea fi asemenea compoziţiei Interference a lui Richard Barett ("in einer Version für Solisten und Ensemble mit dem Titel Ars magna lucis et umbrae"), în care amicul Carl zice din Kontrabassklarinette, apoi deodată începe cu vocea să bolborosească pe notele acelea, cu acute, cu vaiete, cu vorbe ca din batrîna Elada, apoi tace mult şi lasă liniştea sălii să spună, să intre în ritm, să meargă în structură, să se aşeze în arhitectura aceea spartă de izbiturile în tobă, în Basstromel, bu