Din anii '70, de cînd a fost publicată cartea lui Jenó Szúcs (Les Trois Europes, Paris, 1985), formula "a treia Europă" a început să concureze cu Mitteleuropa, ieşită din uz după dispariţia Imperiului Austro-Ungar şi după eşecul tuturor încercărilor de a constitui o entitate politico-economică în centrul răsăritean al Europei. Dincolo de încercările de a o compune şi a o recompune, cu efecte sîngeroase uneori, împlinirea statelor-naţiune şi a intereselor lor a ruinat această dinamică şi nici statele din grupul de la Vişegrad, în pofida gesticulaţiei postcomuniste, nu au reuşit să o reactualizeze. În procesul de mondializare noţiunea celei de a treia Europe nu prea are sens. Astăzi, există ţări sau grupuri sociale moderne şi ţări sau grupuri sociale arhaice, rămase în urmă (nu înapoiate). Cu alte cuvinte, din punctul de vedere al conducătorilor marilor întreprinderi multinaţionale, sau al conducătorilor instituţiilor economice internaţionale (FMI, Banca Mondială, BERD), naţiunea nu contează, sau aproape nu contează, aşa cum nu are importanţă locul unde au fost fabricate mărfurile, adică locul unde se creează bogăţia. Capitalismul modernităţii tardive instalează, delocalizează, deplasează, înlocuieşte, mînat de o singură logică: maximalizarea profiturilor. Această dinamică uniformizează, subţiază diferenţele, sau le acceptă, cînd le poate transforma în marfă, de exemplu, în rafinamente turistice. Fără îndoială, n-are importanţă de unde provin clasele conducătoare din sfera economică internaţională, ele pot fi schimbate între ele şi sînt recrutate din toate ţările. Pe cealaltă parte, există săracii, toţi cei obligaţi să rămînă pe loc, pentru că nu posedă mijloacele

necesare deplasării, nu au nici măcar cele cîteva sute de dolari cerute de călăuzele clandestine pentru a-i duce în Eldorado occidental; şi apoi, mai sînt şi ţăranii legaţi de pămînt pentru că