Arhitectura învăluie fiinţa şi, precum veşmîntul, este "croită" cel mai adesea pe măsura celui dinlăutru: zeu, dacă e templu; om, dacă este locuinţă. Măsura este aici un cuvînt-cheie. Închipui o casă pentru zeu? - cată atunci să arăţi aceasta: zidărie ciclopică, sfîntă a sfintelor, nemăsurare şi absenţă întunecată. Alteori, templul hipetru (fără plafon şi acoperiş), Vitruvius ne-o spune, este pentru stăpînii luminii şi ai cerului în genere, unde cella rămîne deschisă, pentru ca ochiul zeiesc să se privească pe sine. Oricum ar fi, trebuie ţinut seamă despre scara altarelor: "pentru Iupiter şi toţi ceilalţi zei cereşti, să fie cît mai ridicate; Pentru Vesta şi pentru zeii Pămîntului şi ai Mării să fie aşezate mai jos" (Vitruvius, IV, 9: 3-4), astfel încît zeul să se reflecte în chipul casei sale. Această adecvare a scării arhitecturii la menirea sa - "măsura absolută" (Michelis: 1982, 208) - are de-a face cu măsurile fiinţei/corpului dinlăuntru. Dar nu asemenea proiecte reprezintă reţeta monstruozităţii, ci antropomorfizarea peisagiului însuşi, un hybris încă mai violent. Această terraformare - luare în deşert, în răspăr a facerii, aici văzută ca incompletă - îşi are probabil cel mai lămuritor exemplu în viziunea lui Dinocrate. Acesta i-a propus lui Alexandru sculptarea muntelui Athos în chip de statuie ţinînd în stînga un oraş, iar în dreapta un bol în care să se fi strîns toate apele muntelui. Asemenea viziune este numită de Oechslin, parafrazîndu-l pe Josef Ponten din a sa Arhitektur die nicht gebaut wurde (1925), o "idee monstruoasă în chip babilonic, colosală în chip oriental" (1993: 473). Ea a generat interpretări dintre cele mai felurite, de la Filarete şi Alberti la Fischer von Erlach. Un soi de împliniri parţiale, desfigurate, ale sale pot fi considerate colosul din Rhodos, statuile de preşedinţi sculptate în Mount Rushmore, Palatul Sovietelor şi Canal