Să mă fi picat cu ceară (chiar şi de Parchet), şi tot n-aş fi crezut că mă voi vedea vreodată discutînd despre interesul naţional! Poate tocmai de-aia interesul naţional să fi suferit?! Să fim serioşi, ar fi de rîs! Şi totuşi, interesul naţional suferă. E buimac, nu se simte deloc bine, îl strigi şi el se uită precum curca-n lemne. De exemplu, eu. Mă duc să beau o bere. Unde să-ţi stingi focul? La Prometheus, dacă mă-nţelegi... Mă duc, o iau, dau s-o beau. E 6 noiembrie, 7 seara, de ce n-aş lua-o şi n-aş bea-o? Ei bine, din cauza interesului naţional, am luat-o şi am băut-o, ce-i drept, dar cu noduri. Pentru că atunci am înţeles că interesul naţional e o chestie care există cu adevărat, că el e important ca un fus pentru mioriţele noastre şi că e cu totul şi cu totul omenesc, deci surprinzător, uneori în rău, însă... educabil. Două lucruri s-au întîmplat în acea seară, amîndouă patronate de Academia Caţavencu. Primul, cronologic vorbind, a fost discuţia H.-R. Patapievici - Andrei Pleşu - Ticu Dumitrescu - Cornel Nistorescu despre stupefiantul impas CNSAS. Al doilea a fost numărul al doilea al revistei Deci (anacronic vorbind, întrucît el apăruse cu o zi înainte, iar eu l-am terminat de citit la cîteva zile după seara cu pricina). Şi primul şi al doilea m-au făcut să mă trezesc interesat de interesul naţional. În sine (sinele meu, dar şi al lui, pentru că - asta am descoperit - al lui coincide mai mult cu al altora). Pe de o parte, CNSAS-ul, prin reprezentanţii săi veritabili, s-a considerat a fi o instituţie care a funcţionat ca o funcţie f de x, unde x este interesul naţional, adică al naţiunii. Mai nou, interesul naţional tinde a fi monopolizat de către SRI, sub formula larg cuprinzătoare a siguranţei de stat (pretenţie ce presupune o cunoaştere micrometrică a respectivului
interes naţional). Pesimismul lui Andrei Pleşu vine din faptul că - la nivel de
