Prea adesea scriitorii scriu prea complicat despre moarte. Prea de tot filosofic, cînd ar putea spune totul mai simplu. Iată două încercări de poveşti simple. La îndemînă. Mă uitam în pruncie fascinat la desenele din basmul rusesc Zăpădiţa, la moşul şi la baba de acolo din imagini, îmbrăcaţi cu cojoace ruseşti, şi la bucuria lor că aveau ei o fată, acu la bătrîneţe, cînd nu se mai aşteptau la aşa ceva: o fată frumoasă şi cu obrajii roşii pe care chiar aşa o chema, în felul ăsta caraghios. şi era Zăpădiţa frumoasă şi plină de viaţă, chiar dacă era o fată din zăpadă care prinsese viaţă spre bucuria moşnegilor ălora care nu mai ştiau ce anume să-i facă şi ce anume să-i dea Zăpădiţei, atît de fericiţi erau. Fata se juca toată ziulica afară cu ceilalţi copii de vîrsta ei cu sania, se bătea cu bulgări de zăpadă şi făcea toate nebuniile pe care le fac copiii la vreme de iarnă. Şi seara, cînd se întorcea ea acasă, moşneagul şi băbuţa lui o înconjurau cu dragoste, îi dădeau tot ce-i poftea inima, o mîngîiau pe codiţele părului ei negru şi bogat cu palmele lor aspre şi îngroşate de muncile grele ale cîmpului. Şi fericirea lor a fost mare şi a ţinut toată iarna, care a fost iarna fericirii lor, numai că totul a durat atît cît a fost să fie gheaţă şi frig. Cum au început zilele să crească, cum a început să se topească zăpada, fata cea cu cozi groase şi negre era tot mai tristă, jocurile copilăreşti nu o mai atrăgeau ca altă dată şi moşnegii nu mai ştiau ce să-i facă şi cum să-i înveselească zilele. Degeaba însă tot zbuciumul lor, geaba grija, geaba îndemnurile lor să fie ea aşa cum a fost altădată şi să meargă afară să se bucure de jocurile cele copilăreşti. Fata stătea tot mai tristă şi tot mai singură la geam, privea cum se topesc ultimele petice de zăpadă, cum se ivesc verzi pajiştile primăverii, cum se ridică toporaşii şi viorelele în pădure şi dă colţul ierbii. Degeaba o în