Cum laşi pe stînga Porţile de Fier şi Orşova, cupola Banatului se vede la orizont în ceaţa toamnei şi a minţii, anunţînd de departe oraşul al cărui nume era, acum un deceniu, refren de cîntece şi suport de litanii. Trece timpul, şi peste Timişoara. La ora dimineţii, intrarea ferată spre gară străbate un peisaj umed şi încă verde, pe lîngă o fabrică de conserve de fructe în prag de ruină, hoteluri noi vopsite precum jeleurile şi castele înălţate, cel mai probabil, fără autorizaţie. Apoi gara - mare, aparent modernă, dar în contratimp cu stilul unui oraş care ar merita ceva mai bun. Ajuns în camera de hotel, caut din telecomandă posturi tv. sîrbeşti şi găsesc sigle care nu-mi mai spun mare lucru: pe Pink văd printre spoturi o doamnă cu rochie mulată ce cîntă, în timp ce nişte bărbaţi aplaudă la mese. Pe alt post este jurnalul de actualităţi; studioul este aranjat în manieră CNN, cu vedere adîncită spre camera ştirilor - aici mişcă siluete, ca şi cum informaţia ar decurge din chiar foiala lor (Părerea mea este că sîrbii n-o să-i ierte prea curînd pe americani, dar rămîne de văzut cui o să-i mai pese. Tito a murit de vreo trei ori între timp - avea să-mi spună pe seară un redactor de la ziarul Timişoara). Sonorul este dat încet, dar îl las aşa. Merg puţin mai departe şi dau peste desene animate - dar am şi trecut o graniţă între timp; e Duna TV maghiară. Timişoara în toamnă este calmă şi umple aerul cu un nesfîrşit susurat de ape. Apa mişcă la fîntîna cu puncte cardinale, unde în perdeaua acvatică se oglindesc maşinile ce ocolesc piaţa. La fel în Piaţa Operei, la fîntîna cu peşti - pe care mi-o aduc aminte din copilărie, dintr-o fotografie de familie pe care o priveam atît de concentrat încît prima dată cînd am auzit despre peştii zburători mi i-am închipuit ca pe peştii timişoreni cu coada pe sus. Ceva apă era şi la parterul Hotelului Continental - iar în apă un