Joseph Nyíri, în prefaţa unei antologii de filosofie austriacă, atrăgea atenţia asupra unui aspect care, fiind o evidenţă, nu necesită demonstraţie sau argumentare: simţindu-şi identitatea (naţională) permanent ameninţată de marile identităţi care le încercuiesc - Germania, pe de o parte şi Rusia, pe de cealaltă - fiecare ţară dintre cele ale Europei Centrale ("naţiunile nevrotice") este silită să-şi dezvolte nici mai mult nici mai puţin decît "geniul politic"! În timp ce aceste mari naţiuni nu simt nici un pericol, îşi permit să imagineze sisteme metafizice, idealiste, să speculeze asupra lucrului în sine şi asupra originii operei de artă, să creeze lucrări magnifice privind Divinitatea, mîntuirea, esenţa umanului, natura sufletului etc., ţările aflate în "starea de încercuire" (după o formulă fericită a lui Aleksander Fiut) fac o pasiune pentru politica văzută "ca reflecţie asupra lipsei de putere politică". Toate acestea ne amintesc cumva de preocupările noastre, de cele ale generaţiilor noastre de intelectuali (cel puţin de la 1848 încoace), de cuvintele lui Noica, de pildă, potrivit căruia, într-adevăr, cei mari, cei fără complexe, respiră fără să simtă nevoia de a măsura amplitudinea respiraţiei la fiecare pas. Şi asta în timp ce ţările din centru şi din est, mai ales în cazul clasei mijlocii de intelectuali, îşi fac un ideal (mai întîi din crearea, apoi) din păstrarea unui stat naţional suveran - şi aşa se explică atît succesul naţionalismului în această parte a Europei, cît şi preocupările pînă la obsesie pentru identitatea naţională. "Ungaria (de pildă) este o naţiune-model de gîndire-în-mod-politic", exclamă Nyíri în cîteva locuri. Cum nu se poate mai potrivit, în vremea în care mă gîndeam cu nedumerire la aceste opinii ale profesorului maghiar şi încercam să le găsesc o confirmare şi în cazul naţiunii noastre, Alina Mungiu-Pippidi a publicat într-un