La Centrul Social al Fundaţiei, pacienţii prezenţi se aşează, firesc, într-un cerc, aşa cum sînt, probabil, obişnuiţi de la grupurile de terapie şi suport. În prezenţa, familiară lor, a doctorului Florian Kolecsi, specialist psihiatru-psihoterapeut şi coordonatorul Centrului, fiecare îşi deapănă povestea, liniştit şi pe rînd, urmînd un tipar nevăzut, stabilit de la sine: declanşarea bolii, evoluţia ei, problemele legate de tratament, loc de muncă, familie. Şi, nu în ultimul rînd, legate de asumarea situaţiei.
Un hobby existenţial: măturatul zilnic Elena: La vîrsta de 20 de ani aproximativ am avut un accident de maşină de la care am rămas cu o tijă în picior. Mi s-a spus că mi s-a atins nervul central al corpului şi am rămas cu probleme psihice: pe vremea aia se spunea psihopatie polimorfă. Am avut şi tentative de sinucidere. Pe parcursul anilor am reuşit să fac tratamente cu medicamente, dar aşa şi aşa, pentru că aveam şi serviciu: am lucrat la RATB. Am făcut în primul rînd cursuri de şofer de taxi, am luat carnetul, apoi cursuri de casier şi de electromecanic. Am lucrat electromecanic 8 ani, apoi controlor la capăt de linie, după revoluţie, şi apoi am fost vînzător de bilete. În perioada '92-'93, ieşind de la serviciu, cu gestiune asupra mea, am fost lovită de o maşină. La început nu am dat importanţă, dar apoi am ajuns la secţia psihiatrie, la Spitalul 9: acolo deja eram grav, nu mă mai controlam. Am ajuns la diagnosticul schizofrenie. Cînd s-a agravat boala, am ajuns la resocializare: m-a întrebat ce ştiu să fac, ce pot să fac. Eu eram atît de rău că nici nu mai ştiam de mine: vedeam, dar nu puteam să comunic, eram inconştientă. M-au ajutat fetele de acolo, care trecuseră de faza de criză, erau mai reale. Am ales să aranjez mărţişoarele. Aşa, în criză, cum eram, îmi aduc aminte că le-am aşezat foarte bine, roşu la roşu şi alb la alb, din încîlcite cum
