O reformă economică asigurînd în primele trei trimestre ale anului 2002 o creştere de 7,9%, modernizarea evidentă a ţării, partener al Statelor Unite în multe întîlniri la nivel înalt, gazdă desemnată a Jocurilor Olimpice din 2008, toate aceste succese ale Chinei par a spune că, deşi au ratat comunismul, dacă sînt lăsaţi în pace şi nimeni nu-i întreabă despre drepturile omului, conducătorii chinezi pot supraveghea şi dirija cu destulă îndemînare construcţia capitalismului. După sîngeroasa represiune din Piaţa Tienanmen în 1989, după dezmembrarea Uniunii Sovietice şi evoluţia contradictorie a tranziţiilor est-europene, conducerea chineză a înţeles că supravieţuirea ei depinde de renunţarea la dogma proprietăţii întregului popor asupra mijloacelor de producţie şi de întărirea dominaţiei asupra gîndirii întregului popor. Cei 20 de ani de reformă economică sînt într-adevăr un succes şi un argument al tuturor celor care cred că utopia comunistă nu trebuia aruncată peste bord, ci doar îmbunătăţită, în acord cu idealul generos al egalităţii în bunăstare. Atît cît se poate şti despre ceea ce e dincolo de cifre, liberalizarea economică a creat şi în China, ca peste tot în lume, inegalităţi flagrante şi corupţie endemică. Statul chinez posedă încă puterea de a-i potoli pe cei nemulţumiţi, fără posibilităţi de organizare, iar corupţia e produsă chiar de el şi "lupta" împotriva ei urmăreşte îndeaproape traseele rivalităţilor politice. Congresul în desfăşurare acum la Beijing, într-o deplină ordine, potenţată de mister, are misiunea de a stabili omul şi echipa care vor conduce marea putere nucleară asiatică, o ţară cu 1,3 miliarde de locuitori. În nemărginita sa înţelepciune, "partidul de avangardă al clasei muncitoare" se modernizează şi nu mai e doar al clasei muncitoare: "continuator strălucit al tradiţiei lui Marx şi Mao", Jiang Zemin - conducătorul care acum se retr