Aşa că ne-am dus la cafenea într-o duminică aburoasă şi vîntoasă, care aducea mai mult a Pensacola Beach decît a New Orleans, şi acolo am găsit-o pe Anne, care citea o carte intitulată "Mintea lui Dumnezeu", şi pe Robin care a recunoscut o domniţă care trecea pe stradă, chiar dacă a văzut-o numai din spate, şi eu întreb "ce mai e nou?", iar Anne îmi răspunde "o fetiţă de nouă ani a strîns bani ca să cumpere veste anti-glonţ pentru cîinii poliţişti" şi Laura spune că chiar a văzut ştirea despre nu ştiu ce infractor scrîntit care fugea de poliţie şi s-a ascuns într-un beci şi de acolo a împuşcat un cîine, o chestie groaznică şi poate aşa a gîndit şi fetiţa aceea, iar eu beau a opta ceaşcă de cafea şi habar n-am ce o să scriu în cronicuţa de săptămîna asta, aşa că spun "am să mă apuc să strîng bani ca să cumpăr echipament de protecţie pentru gîndaci" (n.a. - care în Louisiana sînt mari şi conştienţi, un soi căţeluşi cu carapace), şi Anne spune "nişte lăzi blindate", iar eu spun "mda, nişte lăzi din care să li se iţească doar căpşoarele şi lăbuţele şi cu o lămpiţă de avertizare şi cu un semnal înregistrat care, cînd eşti gata să calci pe ei, să spună "agrrhr rrr kstn", şi Laura ne atrage atenţia că flaşneta de pe chei cînta "that's amore", iar noi discutăm, din motive obscure, literatura postmodernistă, iar Robin ne arată că "Mintea lui Dumnezeu", care zace acum lîngă ceaşca mea de cafea, are o introducere la introducere, iar eu descriu (n.a. - în cîteva zeci de cuvinte) "Focul palid" al lui Nabokov, care, aşa cum ştie toată lumea, este un roman poliţist mascat într-o glosă academică pe marginea unei poezii lungi şi proaste, iar Anne spune

"nu uita de compasiune", apropo de copila cu suflet bun îngrijorată de siguranţa cîinilor poliţişti, iar eu spun "nu, sigur că nu", pentru că, dacă e un sens în scrierea de cronicuţe, acesta este promovarea unor înalte standa