În şcoală, prin anii '70 spre '80, colegii mei aveau o noţiune strictă de familie: existau, evident, părinţii, şi, rar, cîte un frate (colegii mei din liceul Creangă aparţineau unui soi de middle-class de pe vremea aceea, mai mult sau mai puţin înrudit cu sistemul); apoi bunicii, caii de povară, ca să zic aşa, ai întregii familii, care luau copiii de la şcoală, găteau etc. Pe lîngă acest prim strat, familiar şi mie, exista un al doilea, pentru mine, cea de atunci, o familie misterioasă şi foarte apetisantă: cel puţin un unchi şi o mătuşă eventual, de la ţară, cu verişorii de rigoare. Cei mai interesanţi erau verişorii, în general cam de aceeaşi vîrstă cu copiii "de bază" - parteneri la "faţea" şi, mai tîrziu, la primele săruturi. Mai ales pentru verişori, îi invidiam pe colegii mei. Eu aveam, teoretic, tot soiul de veri îndepărtaţi, despre care auzeam poveşti, dar nu-i prea cunoşteam în realitate. Bunicii mei aveau tot soiul de fraţi (bunica mea chiar fusese a 14-a), care, însă, veneau rar la ocazii. Unii dintre ei şi descendenţii lor erau binecunoscuţi eroi de poveşti repetate: cînd bunica mea se ducea la ţară, pe lîngă Cîmpulung, mi-o dădea mereu de exemplu pe Mona, verişoara mea de-a doua de acolo, care avea note foarte bune şi era partenera de citit a bunicii mele, nopţile - evident, romane de dragoste... Mai exista un unchi, din Ploieşti, care aducea nişte bomboane foarte fine, în trei straturi, şi făcea piese de teatru cu suporturile de tacîmuri în stil vechi, în formă de animale; şi urmaşii lui, partea

feminină avînd nume de zeiţe (Afrodita şi Athena), care au plecat cu toţii în America. Pe vremea de atunci, mai apropiaţi mi-erau prietenii de familie. Astăzi, însă, mi-am redescoperit familia şi verişorii. Pe verişoara din Cîmpulung n-am mai fost invidioasă, ci am apreciat-o, descoperind multe subiecte comune de discuţie. Mi-am recuperat şi o alt