Dacă printre ostaticii prinşi de teroriştii ceceni la un teatru de varietăţi de la Moscova şi chinuiţi îndelung (nu problema pîinii sau a toaletei părea fundamentală, cît banala dilemă viaţa sau moartea, deşi nici primele nu s-ar zice că n-au fost vitale) s-ar fi aflat un Dostoievski sau un Soljeniţîn, probabil că ar fi apărut peste cîteva luni o carte sau două cărţi zguduitoare despre condiţia mizerabilă a omului, despre absenţa în zilele acelea a lui Dumnezeu (prezent, poate, în împrejurimile Washingtonului, alături de cei terorizaţi de un lunetist paranoic). Stăteam şi mă gîndeam cum cîţiva puşti (la masculin, aşadar nu arme, deşi erau şi la feminin, adică puştoaice) priveau la cîţiva alţi puşti, luaţi prizonieri, ca într-un joc, care poate îmi era simpatic în copilărie, acum fiindu-mi oribil, o imagine halucinantă de spital de nebuni, priveau aşadar nişte puşti prin tăieturile cagulei la cîţiva copii care trebuiau ucişi, nu în joacă ci de-adevăratelea. Nu erau priviţi o secundă, nu două, ci ore şi zile întregi, ştiind că-i vei omorî la un moment dat fără să afli cît de grav erau

de vinovaţi(!). Se mai întîmpla în taberele inchizitorilor - deşi nu ştiu ca inchizitorii care priveau şi ei în ochii condamnaţilor, dar să fi ucis ei cu sînge rece copii?, în război, cînd priveşti în ochii inamicului, dar nu prea se întîmplă ca inamicii să fie copii. Nu, numai în lagărele fasciste şi în lagărele comuniste, călăii îşi priveau victimele, chiar dacă erau copii. Poate că trupele antitero, îmbrăcaţi la fel ca teroriştii, ca întotdeauna, în negru, cu cagule, ar fi evitat ca şeful bandei, un puşti de douăzeci şi trei de ani, înainte de a apăsa pe trăgaci. Fără disigner, toţi cei care ucid necavalereşte, obligaţi sau nu, folosesc fără să se înţeleagă între ei aceleaşi haine, făcute parcă de aceeaşi casă de modă. Dar, pentru Dumnezeu, dacă tot s-a ajuns la uniformiza