Încerc să privesc partea luminoasă a lucrurilor, dar timpul îmi joacă feste. Ştiu că mai toţi oamenii sînt chinuiţi, dar încearcă să treacă peste asta, mai ales în public. Cînd apare cineva, soţul şi soţia, care tocmai se certau ca chiorii, încetează zarva şi-şi trag pe chipuri feţele alea bune. În public, oamenii încearcă să se poarte simţit şi să-i facă pe ceilalţi fericiţi, ori cel puţin să lase o impresie bună şi să se facă plăcuţi. Limitările societăţii sînt, în genere, benefice pentru majoritatea oamenilor. Henry Miller spunea undeva că, atunci cînd eşti nefericit, e uşor să găseşti pe cineva care să te compătimească, pentru că nefericirea ta îi face pe oameni să se simtă mai bine. Nu este tot atît de simplu să găseşti oameni cu care să-ţi împarţi bucuria. În realitate, oamenii, cînd sînt în public, împărăşesc foarte puţin din ei înşişi. Nici bucurie, nici tristeţe, doar platitudini. Platitudinile testate de timp ţin gîndurile în mişcare, fără suişuri şi coborîşuri. Universul platitudinilor este vast şi impersonal şi este perpetuu îmbogăţit de media, de şcoli, de familii, de o întreagă maşinărie complexă care le fabrică, pentru a salvgarda ordinea socială. Natura asocială a "adevăratelor" simţăminte umane cade în sarcina industriei farmaceutice, care a aruncat în colbul uitării toate "tratamentele prin vorbire". Televiziunea confesională oferă astăzi formule care răspund oricăror nevoi de "terapie prin vorbe",

iar Reality TV are grijă să transforme mintenaş orice urgenţă într-un subiect de conversaţie. De fapt, există atîtea sisteme de control social încît este aproape imposibil să ai un sentiment fără ca acesta să capete instantaneu transpunerea potrivită. Lucrul este de două ori mai adevărat pentru cei tineri, ţintiţi de intense campanii de marketing menite să traducă orice poftă mijindă într-o dorinţă articulată pentru un anumit obiect. Chi