Filozoful francez Giles Lipovetsky povesteşte, într-o carte a sa despre vid şi individualismul contemporan, o mică istorioară dintr-un roman al lui Peter Handke în care o femeie căsătorită cu un băieţel de opt ani îi cere soţului să se despartă. Dorinţa femeii este oarecum ciudată pentru că nu este motivată de nimic, hotărîrea ei este vag explicată şi nici nu are nevoie de aşa ceva; nici voinţa de independenţă nu pare a fi mobilul cererii ei, nici aspiraţia spre emancipare feministă; asemenea explicaţii psihologice sau, mai rău, psihanalitice, nu însoţesc decizia eroinei. Singurătatea a devenit o realitate firească, într-o lume care trăieşte şi o trăieşte natural, dincolo de orice "metafizică", cum spune Lipovetsky, "a separării şi a solipsismului". Femeia se pierde, împreună cu băiatul ei, într-o solitudine indiferentă căreia, de fapt, soţul nu i se împotriveşte. Romanul lui Handke nu are nimic de-a face cu "vîrstele clasice ale sentimentului părăsirii", nici măcar cu spleen-ul baudelairian, toate acestea sînt realităţi revolute care nu ne ajută să pricepem mai nimic. În accepţiunea lui Handke nici perspectiva cealaltă nu este mai puţin motivată, aceea a plăcerii de a trăi în singurătate, pe care mi-o evoca Frau Nora Iuga aici, la Schloss Solitude, în Stuttgart, apropo de afirmaţia lui Eugen Ionescu cum că nu pricepe de ce oamenii se tînguie că sînt singuri, cînd de fapt ar trebui să se vaite că nu sînt destul de singuri. Aşadar nici aşa, nici altfel. Nimic care să problematizeze, să pună în ecuaţie, să se vaite (hermeneutic sau artisticeşte). E de bine? E de rău? Sîntem tentaţi imediat să judecăm aspru, să ne asumăm pe loc superioritatea gregară a convieţuirii, a umanităţii care o hrăneşte, şi să privim lumea aceasta - care s-a învăţat cu decenţa singurătăţii - ca pe o lume săracă, bolnavă, incapabilă să-şi mai găsească reperele omeneşti dintotdeauna. În pr