De cînd factorii de decizie din Occident laudă România, dar şi Bulgaria, pentru succesele în consolidarea democraţiei, realitatea a devenit parcă şi mai greu de suportat. Tot ce era greşit şi rău, abuz şi minciună în viaţa noastră putea fi pus pe seama guvernelor şi a guvernanţilor departe încă de setul exigenţelor elementare, pe care vor fi totuşi obligaţi să le satisfacă. Dar dacă starea de fapt din România poate fi considerată de către cei din afară democraţie, înseamnă că îmbunătăţirea ei nu se poate face decît din interior, de către cei ce văd şi au energia de a corecta ceea ce văd. O primă condiţie ar fi, însă, cunoaşterea şi aprecierea corectă a datelor realităţii. În acest sens ni s-a părut o lectură utilă eseul lui Ivan Krastev (directorul Centrului pentru strategii liberale din Sofia) intitulat şi publicat în Journal of Democracy, Volume 13, Number 3, July 2002.

Pînă în ziua de azi, Balcanii par a fi un amestec exploziv de state slabe, ne-state, protectorate prezente sau viitoare. În rapoartele către factorii de decizie politică, regiunea este descrisă ca un loc unde graniţele (cînd sînt definite) nu sînt ferme, în schimb identităţile sînt foarte puternice, reformele politice au eşuat şi viitorul este înnourat. Şi dacă nu ştim cîte dintre statele din Sud-Estul Europei funcţionează într-adevăr, ştim în schimb că astăzi toate sînt democraţii: alegerile parlamentare din 17 noiembrie 2001 din fosta regiune sîrbă Kosovo au încheiat acţiunea prin care fiecare ţară din regiune are o adunare reprezentativă. Cu un deceniu în urmă, cea mai mare problemă a regiunii era numărul mare de state nondemocratice. Acum problema e că în regiune sînt mai multe state democratice decît state suverane, dar s-au produs mai puţine schimbări politice decît şi-ar fi dorit partizanii democraţiei. Din cauza acestor tendinţe contradictorii care influenţează balanţa democratic