convorbire cu Mircea GEOANĂ,

ministru al Afacerilor Externe

România intră, vrem să credem, în NATO, dar şi în Uniunea Europeană în urma altor ţări foste comuniste. Resimţită de unii ca o discriminare, dar probabil determinată de cauze obiective, este această aşteptare de natură să favorizeze cauza României? Negociatorii occidentali au aflat mai mult despre tranziţiile post-comuniste, despre decalajul dintre dorinţe şi posibilităţi, despre sechelele mentalităţilor egalitare, paternaliste, prezente şi în ţări "mai avansate". Această cunoaştere incită la prudenţă sau, dimpotrivă, facilitează dialogul? Cred că, mai degrabă, această aderare în urma altor state foste comuniste se manifestă la nivelul procesului de integrare în UE. Pentru Praga, România se află în cursă alături de statele baltice, dar şi de Slovacia şi Bulgaria. Eu, însă, nu văd ca pe o discriminare o aderare a României în 2007, în timp ce ţări precum Polonia, Ungaria sau Cehia vor adera în 2004. Evaluarea pregătirii pentru aderare a statelor candidate s-a făcut după principiul recuperării şi al meritelor proprii, fiind clară importanţa performanţelor interne. Este cert că integrarea europeană are o importantă dimensiune "tehnică", fiind necesar ca viitorul stat membru să aibă capacitatea de a se integra fără dificultăţi, din punct de vedere economic, social, administrativ. Consider că aderarea României la 1 ianuarie 2007 ne oferă garanţia că vom avea capacitatea de a suporta responsabilităţile care vor deriva din statutul de membru UE. Este evident însă că acest decalaj în timp de care vorbeam va comporta şi anumite dezavantaje. După semnarea Tratatelor de Aderare de către ţările care vor adera în 2004, România, alături de Bulgaria, vor fi, probabil, singurele dintre actualele state care negociază aderarea şi care nu vor intra într-un dialog politic intensificat cu Uniunea. Este misiunea