Dragul meu, Fiindcă azi se împlinesc 40 de ani de la asasinarea lui Kennedy - nu-mi cere alte amănunte, de ce şi pentru ce? - m-am hotărît să-mi ţin promisiunea din vară şi să-ţi povestesc cîte ceva despre mama ta la fel de inexistentă ca tine. Eram tînăr, idilic şi nebun după ea. Ea era realistă, dar mă chinuia cu absoluturi: "îmi pui pumnul în gură, fiindcă ţi-e frică de adevăr.. adevărurile tale sînt grase şi confuze... confunzi filmul cu viaţa şi nu mai suport... le confunzi fiindcă ţi-e comod, ai comodităţi de burghez, nu eşti decît un burghez care vrea să trăiască liniştit ca în cărţi şi în filme... viaţa frazei, viaţa adverbului, viaţa ca în filmele de cinema, altă viaţă nu cunoşti, cuvinte, asta e tot ce ştii, ai să mori din amorul tău pentru cuvinte, o să te îngropi cu ele..." etc. Tot ce făceam îi dovedea că n-o iubesc. Mergeam după ea pînă la capătul lumii rugînd-o şi îngînînd-o tot timpul: "Doamne, ce mult vorbeşti!", nu-i păsa - voia să ştie de ce am sunat-o aseară doar de două ori; îi dădeam telefoane din 100 în 100 de metri publici, dar aveam prieteni cu care ea nu era de acord; îmi lăsam prietenii baltă, alergam să mă văd cu ea - unde fusesem aseară cînd mă chemase la telefon...? Aşteptam telefonul ei seara, nu suna - de ce uitasem că-mi spusese, la prînz, de proba la croitoreasă? Fusese la croitoreasă - de ce nu mă interesa rochia ei? Rochia ei era minunată - dar aş putea să-i spun ce alte rochii ale ei îmi plac? Îi ştiam garderoba pe dinafară - aş putea să-mi amintesc cum era îmbrăcată cînd am mîncat pentru prima oară împreună în vagonul restaurant Bucureşti-Timişoara? Nu mai ştiam ce fustă purtase atunci, dar ţineam minte ce am mîncat (de la caşcavalul pané la portocale) - aş putea să nu fiu ironic? Nu eram ironic, eram patetic, toţi prietenii îmi urlau că sînt prea patetic cu ea, idilic şi orb - "fă ce vrei", îmi declara, "mă duc să citesc