Într-un extrem de influent eseu, intitulat Power and Weakness (Putere şi neputinţă) şi publicat în vară în Policy Review, politologul Robert Kagan demonstra că America are o atitudine dură şi tranşantă în relaţiile internaţionale pentru că este puternică economic şi militar, iar Europa preferă negocierile interminabile şi compromisul pentru că este slabă din punct de vedere militar. Că ne place sau nu să-i vedem pe fraţii noştri europeni trataţi de sus de americani, trebuie admis că bugetele lor militare au scăzut progresiv an de an, ajungînd sub 2% din PIB, în timp ce banii au fost folosiţi pentru un sistem generos de asistenţă socială. În tot cazul, decalajul de putere militară şi economică este incontestabil şi va persista probabil multă vreme. Reuniţi la Consiliul European de la Barcelona în primăvară, liderii europeni au fost incapabili să ia măsurile ce se impun pentru a reduce din handicapul economic faţă de americani, astfel încît aceştia din urmă continuă să aibă venituri în medie cu 50% mai mari decît europenii din UE. Poate din invidie, poate din neputinţă, europenii continuă să critice America, să minimalizeze meritele americanilor şi să-l persifleze pe preşedintele Bush. Pînă la urmă însă cedează, cum a făcut Jacques Chirac în cazul rezoluţiei ONU privind Irakul şi cum a făcut însăşi Comisia Europeană în cazul imunităţii limitate acordate militarilor americani în faţa Tribunalului penal internaţional. Cedarea europeană poate fi privită de România cu tristeţe sau cu umor, în funcţie de starea de spirit a naţiunii. Este trist totuşi că România a fost aleasă de oficialii UE, inclusiv de către Romano Prodi, ca ţintă a criticilor şi ameninţărilor pe care nu au îndrăznit să le formuleze în scris pe adresa americanilor doar pentru că România a semnat prima un acord foarte asemănător cu poziţia adoptată după îndelungi deliberări de UE. Subiectul a declan