Ca suspansul să fie mai mare, am decis ca urmarea Caserolei, şi anume materialul despre mîncărurile rafinate, să apară ceva mai tîrziu. Între două feluri, am răsfoit o carte: "Mirabela, pe drumul vieţii", autor Anca Nicoleanu, apărută la Editura Nemira. Cartea reprezintă, evident, povestea vieţii Mirabelei Dauer: interesant la ea este faptul că, spre deosebire, de pildă, de cartea Andreei Marin, apărută la Curtea veche, nu narează o poveste de succes, ci mai curînd reversul. Chiar dacă Mirabela era o binecunoscută cîntăreaţă a "epocii de aur", viaţa ei personală nu se mulează, deloc, pe tiparele gloriei. Hazul (sau tristeţea) volumului este faptul că interpreta nu se laudă, ci se priveşte obiectiv, chiar critic. De pildă, Mirabela povesteşte, de la început, cum, deşi părinţii ei erau evrei, a locuit într-o zonă numai de ţigani şi prietenii ei cei mai buni au fost, evident, copiii de ţigani. Despre înfăţişarea ei din copilărie, cîntăreaţa spune că "era cea mai mică, neagră, slabă şi urîtă din clasă". Mai încolo, Mirabela recunoaşte că nu s-a omorît cu cartea, şi că nu-i prea plăcea şcoala. Aprecierilor critice li se adaugă întîmplări triste, reale, din viaţa cîntăreţei: din capitolul al treilea aflăm, de exemplu, că Mirabela şi-a revăzut mama abia după 13 ani, într-un azil în Israel, şi, atunci, aceasta nu a recunoscut-o. Nici poveştile despre

iubirile şi căsniciile Mirabelei nu sînt idilice. Cu primul soţ, Mircea Dauer, Mirabela spune că s-a căsătorit ca să poată merge în voie la petreceri. Au rămas căsătoriţi pînă ce soţul ei a terminat Facultatea de Construcţii. În ceea ce priveşte evoluţia profesională, la ansamblul UTC, preşedintele comisiei de examinare, George Grigoriu, a sfătuit-o să devină coafeză. În ciuda sfaturilor, a început să cînte. Primele amintiri de scenă ale Mirabelei: la Sala Sporturilor din Galaţi, unde a cîntat alături de "monştri sacr