"Noi vedem NATO ca reprezentînd un set de valori caracteristice Vestului: performanţe economice, democraţie, societate civilă, valori de care am fost separaţi brutal la sfîrşitul anilor '40. NATO este un vis naţional al românilor". Aşa îi zicea în 1998 preşedintele Emil Constantinescu jurnalistului Robert Kaplan (La Răsărit, spre Tartaria, Polirom, 2002). Puţin cam melodramatic, s-ar putea spune, dar Kaplan a fost impresionat, nu atît de Emil Constantinescu, cît de hotărîrea tuturor interlocutorilor săi români. "Nici o altă ţară din Europa nu are mai multă nevoie de NATO decît noi", îi spunea generalul Degeratu, şeful de atunci al Marelui Stat Major. Se pare că în această săptămînă visul se va împlini şi nevoia va fi satisfăcută. Unanimitatea forţelelor politice din România în proclamarea voinţei de a intra în alianţă şi îndîrjirea omului de rînd par a-i speria pe vestici... Cei sub 15% dintre români care se declară împotriva intrării în NATO nu există practic în spaţiul public. Cine sînt ei? Nu este foarte clar, sînt prea puţini pentru ca datele din sondaj să fie analizate cu seriozitate. La un pseudo-experiment mi-am întrebat cunoştinţele dacă ei cunosc pe cineva contra. Nu am găsit nici în anturajul meu direct, nici printre cunoştinţele cunoştinţelor mele un opozant. Fie şi unul care să nu fie de acord, aşa dintr-un moft, de-al naibii. De altfel, spaţiul public a fost suprasaturat cu acest subiect aşa că nu a mai rămas loc pentru o discuţie critică. "NATO" a devenit pretext politic pentru fel de fel de acţiuni fără legătură cu domeniul militar, nici cu cel extern, nici măcar cu ideea extinsă de "securitate". Oamenii de treabă, ipocriţii, ticăloşii, fiecare a găsit scuze pentru propria faptă. Un sindicalist, Marius Petcu, lider al unei centrale apropiate de guvern, spunea că a semnat acordul social cu executivul pentru ca să intre România în NATO. Alţii sînt