Congresul Partidului Comunist Chinez, al şaisprezecelea la număr, s-a încheiat zilele trecute, scria corespondentul ziarului Le Monde la Beijing, într-o "schizofrenie a simbolurilor". Secera şi ciocanul, fanfara Armatei populare de eliberare ce a intonat Internaţionala, rezoluţii care au întrunit unanimitatea voturilor dar şi cale liberă pentru intrarea în partid a "forţelor productive înaintate", formulă pudică desemnîndu-i pe noii capitalişti. Platforma ideologică a partidului e asemenea unui tort cu mai multe blaturi suprapuse: mai întîi marxism-leninismul, apoi, "gîndirea Mao Zedong", urmează "teoria lui Deng Xiaoping" şi, în sfîrşit, "ideologia directoare" a lui Jiang Zemin, fostul secretar general, care iese astfel glorios de pe scena politică. Alăturarea acestor patru repere ideologice e un tur de forţă şi ţine de misterele insondabile ale dialecticii chineze. Păţaniile cineastului şi scriitorului Dai Sijie reprezintă doar unul din exemplele ce arată că nici marxism-leninismul, nici gîndirea Mao Zedong nu sînt simple elemente de decor. Am mai scris, aici, despre Balzac şi micuţa croitoreasă chineză, romanul lui Dai Sijie apărut în urmă cu doi ani la Gallimard, uriaş succes de librărie - 500.000 de exemplare tiraj şi traduceri în treizeci de ţări (în România va fi publicat, foarte curînd, la Editura Polirom). Dai Sijie s-a stabilit în Franţa în 1984, iar filmele (printre care China, durerea mea) şi cartea lui au un puternic caracter autobiografic. Romanul pleacă, aşadar, de la o experienţă personală: la începutul anilor '70, adolescentul Dai Sijie, fiu de medici, e trimis la reeducare într-un sat pierdut în munţi, aproape de Tibet. Acolo va rezista graţie unei şanse extraordinare - găseşte o valiză cu cărţi, traduceri din Balzac, Flaubert, Dumas, Stendhal, Dostoievski, Dickens, Kipling, Baudelaire etc. Romanul - fermecător, captivant, de o rafinată simp