Admiterile în grup nu sînt foarte favorabile stabilirii de ierarhii, operaţie atît de necesară orgoliilor individuale sau colective: sînt (sîntem) mai buni decît cei din urma noastră, iar cei din faţă ne-au depăşit datorită unor avantaje acordate nu tocmai pe merit. Raţionament valabil poate pentru o cursă, fie ea şi cu obstacole, cu totul contraproductiv cînd e vorba despre un program complex de reforme menit să confirme că sînt funcţionale condiţiile necesare pentru angajarea ţării, de-abia de acum înainte, într-o competiţie onestă. Admiterea României în Alianţa Atlantică sau în Uniunea Europeană nu poate fi rezultatul unor operaţiuni de imagine, al unor jurăminte de credinţă, al unor complicităţi între iniţiaţi. Dacă s-ar pune cap la cap toate declaraţiile făcute din decembrie 89 de toţi oficialii veniţi cu un interes sau altul în România, s-ar putea observa probabil ce extraordinară pedagogie a adevărului au produs împreună cei binevoitori şi cei rău intenţionaţi, analiştii dedaţi cu ideile şi diplomaţii-turişti în căutarea unor realităţi exotice. Drumul spre ceea ce o majoritate din România consideră a fi vocaţia reală a alianţelor, fie ele militare, politice sau comerciale, a fost presărat nu doar cu bune intenţii, ci şi cu obtuzităţi (de ambele părţi), cu dezamăgiri, cu momente cînd scopul părea că se îndepărtează în loc să se apropie. În momentul cînd admiterea în NATO a devenit o certitudine, iar tratativele de admisie în Uniunea Europeană au căpătat un termen precis de încheiere, se poate oare afirma că greul a trecut? Şi da, şi nu. Da, pentru că din exterior se vede că România merge în direcţia corectă. Nu pentru că, aşa cum o arată sondajele, prea mulţi români cred că direcţia e greşită. Din armonizarea acestor realităţi ar trebui alcătuite programele de guvernare ale partidelor în competiţie pentru putere. Acceptarea României în NATO şi promisiun