* Tadeus Konwicki, Mica Apocalipsă, traducere din poloneză de Aura Ţapu; Isabel Allende, Fiica norocului, traducere din spaniolă de Cornelia Rădulescu, colecţia "Raftul întîi", Humanitas, 2002 .

Acum cîţiva ani, interesul pentru memorialistică al cititorilor, autorilor şi editorilor era unul dintre puţinele lucruri sigure pe piaţa românească de carte. Fără a dispărea, acest interes s-a modificat "natural", prin apariţia mai multor jurnale ficţionalizate (de la Jurnalul lui Mircea Cărtărescu, la Femeia din fotografie de Tia Şerbănescu sau Uşa interzisă de Gabriel Liiceanu), simptom al unei reaşezări a literaturii în alt spaţiu decît cel pur autobiografic şi restitutiv. Romanul, mai mult ca orice specie literară, tinde să reocupe (deocamdată mai mult prin traduceri) locul central, uzurpat pînă nu de mult de memorii, iar falsele jurnale, care îşi conţin romanul "nombrilist" reprezintă genul intermediar, eteroclit de pînă la o nouă separare a lucrurilor. Separare e un fel de-a zice, pentru că romanul e de multă vreme o specie compozită, poetică uneori, fals-jurnalistică alteori, dramatică mai rar, iar revenirea lui în prim plan nu înseamnă decît recursul la mecanismele ficţionale, la invenţie, la construcţia de lumi imaginare, care nu au lipsit, desigur, nici în perioada de glorie a memorialisticii. Discuţia publică - din reviste, colocvii, cenacluri - ar fi un simptom. Nu mi se pare deloc întîmplător faptul că Nicolae Breban susţine că "o cultură se bazează pe roman", Mircea Cărtărescu îl contrazice, afirmînd că "o cultură trăieşte... prin gîndire, prin filozofie, prin ştiinţă", Nicolae Manolescu vorbeşte despre globalizarea graniţelor literaturii, iar Gabriel Liiceanu scrie, în 2002, negru pe alb, "romancier nu am avut norocul să fiu". Un alt simptom (destul de pragmatic, tocmai de aceea greu de ignorat) îl constituie colecţiile de romane care apar l