N-are rost să ne ascundem după degete: noi, românii, ca şi alte popoare din estul Europei, suferim de un complex de inferioritate faţă de fraţii noştri mai civilizaţi din Occident. Noi sîntem balcanici, ei au construit catedrale. Noi ne-am vrea europeni, ei trebuie să ne aprobe europenitatea. Noi avem veceuri slinoase, aurolaci, ţigani şi cerşetori, ei - toalete parfumate, legalizarea drogurilor, drepturi ale rr(omului) şi asistenţă socială. Asemeni insului care stă în curent, pe coridorul unui tren aglomerat, şi priveşte cu invidie la fericiţii care au prins un loc în compartiment, simţim că e nedrept să fie aşa, dar în acelaşi timp privim cu ochi vulturesc ca nu cumva vreun alt nedreptăţit să ocupe primul loc liber înaintea noastră. Îi admirăm pe nemţi, îi ironizăm pe bulgari, care - la rîndul lor - îi admiră pe nemţi şi îi dispreţuiesc pe români. Din astfel de frustrări se naşte naţionalismul populist, care încearcă să ne convingă că locul de pe coridor e cel mai bun şi cel mai vechi, că acolo, pe holul rece, este de fapt adevărata Europă şi că frustraţii sînt de fapt privilegiaţi, doar că nu-şi dau seama. Mai interesanţi din punct de vedere logic sînt cei care încearcă să ne convingă că şi coridorul, un loc urît de toţi călătorii, este în realitate tot în compartiment sau că important e trenul, care ne duce pe toţi în aceeaşi direcţie. În fine, interesanţi sînt şi cei care, din confortul compartimentului încălzit, ne asigură că în curînd se va face loc şi pentru noi, doar europeni sîntem cu toţii. Doar că unii sînt mai europeni decît alţii. Sincer, aş vrea să văd o Europă unită, un spaţiu imens de veche civilizaţie în care fiecare locuitor să poată circula liber, să se oprească unde vrea, să doarmă unde vrea, să muncească unde vrea (sau unde găseşte), fără să se uite de sus sau de jos la europeanul de lîngă el. Există însă cîteva aspecte care, fără a compr