Personajele lui Mircea Nedelciu nu sint corpuri, ci energii: verbale, volitive, actionale, anamnetice etc. In cartile autorului, corporalitatea e la o prima vedere un element de decor, acea materie descriptiv-analitica ce confera traiectului epic consistenta, concretete, aparenta vietii. Lucrurile sint insa mai complicate decit par, mai ales in cazul unui teoretician atit de redutabil cum este acest mare prozator.
Toata poetica sa, cu temele, obsesiile, structurile compozitionale si formele retorice care l-au consacrat, se afla depozitata, la vedere sau printre rinduri, in volumul de debut Aventuri intr-o curte interioara (1979). Tinind seama de continutul acestei carti si urmarind implicatiile subiacente ale titlului, descoperim ca sintagma „curte interioara“ este un echivalent al ideii de „univers narativ“ si chiar al conceptului de „literatura“. Pe de alta parte, „aventurile“ sint tot atitea forme de adecvare sau inadecvare (cu implicatii de multe ori riscante!) a naratorului la un sistem de referinte dat in care esentiale sint vechile modalitati de perceptie si reprezentare a cotidianului si traditia epica.
Un cititor care accepta fara sa stea prea mult pe ginduri etichetele genurilor si ale speciilor ar putea sa ia de buna precizarea „nuvele“ aflata dedesubtul titlului acestei carti. Fapt care ar face din Mircea Nedelciu un prost nuvelist. Ceea ce nu este cazul. Se stie ca nefericita idee a incadrarii textelor cuprinse in carte intr-o specie data i-a apartinut editorului si nu celui care semneaza volumul. Aventura editoriala a acestui volum de debut incepe, iata, chiar cu refuzul lui de a se subsuma unei categorii literare anume.
Multe alte forme de refuz ar putea fi inventariate in continuare (in primul rind, toate acele elemente care fac din falsele nuvele pur si simplu niste texte), insa ceea ce mi pare simptomatic in scrisul lui Mircea Nede
