Gabriela MELINESCU
Cuvinte nou nascute
Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 2002, 68 p., f.p.
Lirica eterata a Gabrielei Melinescu – iubitoare de abstractiuni si de evaziuni „neomoderniste-saizeciste“ – evita cu obstinatie orice atingere maculanta cu nesemnificativul, cu banalul cotidian, cu profanul, cu nepoeticul. Temele vietii marunte nu se regasesc din principiu intr-o astfel de poezie ce se articuleaza din eforturile de a defini logos-ul creator de spatii lirice „grandioase“. In Cuvinte nou nascute o intreaga recuzita de simboluri (pro)creatoare disimuleaza (si, prin ricoseu, dezvaluie) „obsesia“ centrala: nazuinta spre teritoriul unei fecunditati (oximoronic) inocente sau, in alti termeni, utopia unui cuvint poetic pur, edificator, autogenerator („nascut“ din sine insusi, nu prin mezalianta si epigonism) si atotgenerator, imuabil, etern.
Poeta pare ca ignora voit necesitatea degradarii organice, fixindu-se intr-o lirica a stazei parmenidice si a reveriei suficiente siesi. Miscarea are un unic sens, ascensional; vaporozitatea, senzatia de plutire a fiintei eludeaza obstacolul teluric: „Nimic nu mi se pare mai curat decit cerul./ Orice mi s-ar intimpla ma ridic prin suspin./ Corpul luceste ca un zepelin in ochii oamenilor./ Plina de aer sint, gata de zbor.// Cu degetele febrile ma atinge cineva spunind:/ Setea ei e mare – va cadea din nou pe pamint./ Ciini urineaza pe nacela mea./ Unii cred ca sint un fel de mincare./ Cu un briceag taie bucati din spinarea mea./ Exact cind eu ma inalt ei vor sa ma manince./ Dar eu dispar din ce in ce mai mult/ din ochii fiorosi ai multimii./// Le aud strigatele: E pierduta dar se mai vede inca!/ Nici o femeie nu ma invidiaza/ pentru ca eu iubesc cerul si vreau sa ma inalt“ (Fecioara, p. 9, s.m.).
In poezia Gabrielei Melinescu, Fecioara privita ca virtuala si inocenta mama cosmica nu
