Scriitorii romani par sa fie mult mai constienti ca altadata ca opera lor ar trebui sa treaca dincolo de frontierele Romaniei. Dar situatia nu pare prea buna, mai ales daca o comparam cu cea a scriitorilor din tarile vecine.

Este o problema eterna a culturii romane, care se pune mereu în discutie si care nu-si gaseste, de foarte multa vreme, rezolvarea. Si asta pentru ca, în masura în care ne comparam cu vecinii nostri, de exemplu, cu ungurii, polonezii sau cehii, ne dam mereu seama ca suntem depasiti. Daca ne uitam într-o vitrina pariziana, de exemplu, observam ca volumele de scriitori tradusi din tarile amintite sunt mult mai numeroase decat ale noastre, ca editurile la care sunt publicate aceste carti sunt adeseori mult mai importante, iar daca ne uitam în presa, referintele critice la aceste carti sunt, de asemenea, mai cuprinzatoare. De ce se întampla aceste lucruri? Eu cred ca explicatiile sunt destul de simple în complexitatea lor: acele tari au o politica culturala de sustinere a valorilor proprii mult mai ferma. Unele dintre aceste tari au librarii la Paris (de exemplu, cazul Poloniei, care are chiar pe bulevardul Saint-Germain o librarie), au institute culturale de foarte buna conditie, situate în zone frecventate ale Parisului (de exemplu, Institutul Ungar, situat în inima Parisului intelectual), relatiile reprezentantilor acestor tari si ale scriitorilor de origine maghiara, ceha, poloneza care lucreaza în Paris cu casele de editura sunt mult mai directe, mult mai largi si mai convingatoare.

N-ati spus nimic despre traducatori.

Am auzit ca în aceste tari, de pilda, în Ungaria, traducatorii (printre ei foarte multi tineri) sunt initiati devreme în culturile respective: sunt invitati în tara respectiva, li se ofera burse, li se ofera textele, deci, un ghid printre valorile reprezentative. În felul acesta este aproape de la sine întel