Pe de-o parte, sume discreţionare pentru parlamentari. Pe de alta, reducerea drastică a medicamentelor subvenţionate. Pe de-o parte, mărirea cu trei sute la sută (!) a salariilor echipei guvernamentale. Pe de alta, o sporire anunţată de trei (!) procente pentru restul bugetarilor. Pe de-o parte, vile şi maşini de lux. Pe de alta, case fără apă curentă şi fără încălzire. Pe de-o parte, cinismul fără limite al clasei politice. Pe de alta, timorarea vecină cu paralizia a opoziţiei şi societăţii civile. Setul antagonismelor ar putea continua la nesfârşit, dar problemele rămân aceleaşi. Pentru că, într-adevăr, la un pol tronează "ciocul mare" al potentaţilor, iar la celălalt se târâie "ciocul mic" al amărăşteanului. Sus - clica profitoare a comuniştilor mascaţi în capitalişti. Jos - tot un fel de comunişti, victimele naivităţii şi prostiei de a se fi lăsat duşi de nas doisprezece ani la rând.

În societatea românească a momentului se petrec lucruri cumplite, dar lumea ridică lehamisită din umeri. Avem asociaţii şi fundaţii cu duiumul, specializate în violarea drepturilor omului, dar parc-au intrat în pământ. Cu o singură excepţie - scandalul OTV -, nici una dintre consumatoarele de fonduri externe nu s-a lăsat trezită din somnolenţa indusă de sunetul plăcut foşnitor al eurodolarilor. Dar şi atunci când două doamne oneghiste au ieşit în arenă au pierdut un minunat prilej să tacă: vizibila lor inabilitate le-a adus în situaţia comică de-a se transforma în apărătoarele lui Dan Diaconescu, deşi cred că-şi propuseseră cu totul altceva.

Dar nu mizeria materială e lucrul cel mai grav în România. Săraci lipiţi pământului am fost de când ne ştim. Suntem, nu-i aşa, versaţi în a apăra nu realizările neamului, ci sărăcia neamului. Dar atâta vreme cât nu se moare, literalmente, de foame pe stradă, înseamnă că ne aflăm în limitele cunoscutului. Dacă rom