Punctul de pornire al amplei cercetări pe care Ştefan Melancu (născut în 1958 în Albeni, Gorj) o dedică pamfletului lui Tudor Arghezi îl constituie constatarea că scriitorul, înainte de-a se impune "ca un poet de mare forţă şi certă originalitate", prin Cuvinte potrivite (1927), şi-a şocat contemporaneitatea datorită prestaţiei de pamfletar. După debutul "fulminant" din Facla (1911), îşi continuă discursul de specifică incisivitate în Cronica, Seara, Viaţa socială, Hiena, Cugetul românesc, Naţiunea, Lumea, Ţara noastră, Adevărul literar şi artistic, seriile succesive ale Biletelor de papagal etc., "diversificîndu-şi (...) aria tematică şi făcînd din pamflet un veritabil gen artistic". O însemnată cotă a textelor publicate în menţionatele periodice va alcătui materia volumelor Icoane de lemn şi Poarta neagră. De-acum încolo evoluţia scrisului arghezian poartă sigiliul înflăcărat al diatribei, intrînd în viziunea autorului atît ca o componentă epică (Tablete din Ţara de Kuty, Cimitirul Buna-Vestire), cît şi ca una lirică (Flori de mucigai şi, chiar dacă sub un unghi conjunctural, 1907 - peizaje). Poate că prin-tr-o atare apreciere nu e chiar respinsă, cum crede Nicolae Balotă, semnatar al unui generos Cuvînt înainte, "tema preeminenţei lirismului" în creaţia în chestiune, întrucît modul pamfletar nu e, în fond, altceva decît o expresie incendiară a eului, o paroxistică izbucnire a acestuia, lăsînd la o parte, în cazul în speţă, lucrătura de orfevru a fiecărei propoziţii contestatare ieşită din atelierul exigent al marelui artist. Ni se pare că ar fi mai indicat să ne raliem la opinia lui Şerban Cioculescu, conform căruia "Tudor Arghezi cumulează primatul poeziei şi prozei române". Şi cum am putea neglija observaţia, plină de bun simţ, a lui G. Călinescu: "A vorbi de proza lui Arghezi este o improprietate, iar a întemeia judecăţi literare pe această lărgire a vorbelor,