A asculta muzică astăzi e un lucru la care nu poţi renunţa întotdeauna, chiar să vrei. Nu ştii de ce, dar eşti mereu prizonierul efluviilor sonore, robul undelor care te învăluie sau, dimpotrivă, te invadează. Ceea ce începi pasiv, continui activ ori invers, ceea ce iniţial receptezi cu interes, prin convocarea întregii fiinţe, devine treptat fără însemnătate, graţie demobilizării atenţiei şi funcţionării exclusive a unui auz periferic. Uneori asculţi muzică şi după ce ea a încetat să-ţi mai viziteze urechile. Alteori muzica se sfârşeşte în conştiinţa ta auditivă înainte ca sunetele să-şi întrerupă zbenguiala lor în eter. Şi într-un caz, şi în celălalt, muzica este servită ca o masă, fie frugală, fie copioasă, care adună în juru-i deopotrivă hămesiţi şi îmbuibaţi, pofticioşi şi inapetenţi, hulpavi şi simandicoşi. Aşa se face că muzica este ascultată de unii ca şi cum ar lua un mic dejun englezesc, la care se servesc produse condimentate, prăjite în sosuri grase, ce sfârâie în ritmuri rock şi răspândesc damfuri de melodii electrocutante. Alţii întâlnesc muzica de parcă ar face o incursiune la un fast-food, unde muşcând dintr-un burger, vorbesc la mobil, frunzăresc ziarul şi flirtează cu televizorul, înconjuraţi de sonorităţi ethno (agresiv maneliste ori discret jazz-iste). O categorie tradiţională - azi aflată în extincţie - o reprezintă cei ce gustă muzica aidoma unui festin, alcătuit din felurile mâncăruri care de care mai rafinate şi mai apetisante, stropite cu licori fine, turnate în pocale de epocă; un festin săvârşit în locuri special amenajate, unde se percep taxe de intrare şi unde participanţii sunt interpelaţi de acele muzici migălos polisate în formă de sonată, lied sau variaţiuni, muzici care îi pot trezi ori adormi, în funcţie de vârstă şi posibilităţi. Sunt apoi destui cei care consumă muzică la picnic, printre mititei şi bere, bârfe şi frivolităţi