De fiecare dată când apare o carte de poezie, cititorul obişnuit cu experimentul literar se aşteaptă inevitabil la nişte versuri prin care autorul, în căutare de nou şi de mai nou, să dizolve canoanele poetice. Nu acest lucru va găsi, însă, în volumul Marinei Dumitrescu, intitulat cuminte Caiet roman. Autoarea practică o poezie de notaţie intimistă care reactualizează linia tradiţionalistă a liricii interbelice, în special prin accentul pe care îl pune pe dihotomia trup-suflet şi prin filonul religios care o străbate.

Astfel, întâlnim aici o atmosferă senină, apolinică, în care visele nu sunt bântuite de coşmare (adevăratele coşmare fiind cele "trăite cu ochii deschişi") sau frici ancestrale, în care morţii sunt "neînfricoşători", iar moartea în sine apare ca o evadare din Babelul cotidian: "Nu plânge,/ la capăt e moartea,/ în sfârşit acelaşi/ grai./ Acum/ şoptim/ limbi străine/ unul celuilalt,/ împotmoliţi mereu/ din spuse,/ în nespuse,/ în răuspuse."

Nimic din zbaterea dureroasă a poeţilor iconoclaşti, pentru că orice început de dilemă este anulat de conştiinţa unei omniprezenţe divine care sfârşeşte întotdeauna prin a repune gândurile rătăcite în matca lor: "Vaporul se clatină/ cu valurile,/ între mare şi cer/ sunt călătorul care/ transpiră privind/ prin hubloul împăienjenit,/ sub forţa dorinţei/ de a fi/ ce nu e./ Vâslesc cu ochii încă tineri/ în atmosfera picăturilor atotputernice/ devenind cu rândul,/ un păianjen,/ o zână,/ un uriaş.../ până când/ Dumnezeu/ se înfăţişează/ în poem,/ reaşezându-mă,/ fără nici un efort,/ în matca vie-ţii mele/ de neînlocuit."

Cu aceeaşi încredere neştirbită în existenţa lui Dumnezeu, autoarea evocă dispariţia lui Horia Bernea: "Pe horia,/ dumnezeule,/ l-ai sorbit/ dintr-o sorbitură,/ l-ai înghiţit nemestecat/ atâta l-ai iubit/ că ni l-ai luat/ pe nerăsuflate./ N-a existat/ nici un d