Ca toţi cei din generaţia mea, am făcut cunoştinţă în chip direct adică, aşa cum se spune, pe pielea mea, doar cu extremismul comunist. Acela fascist l-am trăit fiind copil şi n-am nici un fel de amintire personală. Toate informaţiile mi-au parvenit la maturitate, prin mărturii sau lecturi. În acelaşi fel tot ce ştiu despre mussolinism, franchism, hitlerism sau despre dictaturile din ţările latino-americane datorez cărţilor. De istorie şi mai ales de literatură. Una dintre ele, romanul lui Mario Vargas Llosa Sărbătoarea Ţapului, tradus şi la noi de curînd (de către Luminiţa Voina-Răuţ şi Mariana Sipoş pentru Editura Allfa), mi-a împrospătat unele observaţii mai vechi, legate de deosebirile dintre cele două tipuri de extremisme. Romanul se adaugă altora, cum ar fi cele ale lui Marquez sau Carpentier, despre acelaşi subiect: sîngeroşii dictatori din America de Sud şi Centrală. Dar dacă Marquez şi Carpentier au avut simpatii socialiste ori chiar comuniste, respingînd extrema dreaptă din acest unghi, Llosa este un democrat-liberal şi perspectiva lui este alta. Pentru primii doi, Castro nu suportă comparaţie cu Trujillo, Battista ori Duvalier. Cel din urmă nu face nici o deosebire între ei.

În ce mă priveşte, este de la sine înţeles că împărtăşesc atitudinea lui Llosa şi că nu văd de ce am crede că doar unele dictaturi sînt rele. Toate, de extremă dreaptă ori de extremă stîngă, sînt aberante. Chiar dacă nu în acelaşi fel. Şi chiar dacă unele trăsături se amestecă în mod aproape inexplicabil. Ceauşismul a fost, de exemplu, un naţional-comunism pe care l-am socotit multă vreme original, ca o soluţie curat românească. Pînă cînd l-am citit pe Czeslaw Milosz şi am descoperit că toate comunismele au virat spre dreapta şi unele deja din tinereţe. Diferenţele există însă şi sînt importante.

Una se explică aşa-zicînd genetic: extrema dreaptă a rep